luni, 4 martie 2013
Eu, un actor pe scena vietii...
Oceanul, fără râuri , rămâne doar pământ
La-ncheietura mîinii mele-ascult
Să înăltam speranța ~
Cand trec pe strada nimeni nu ma stie
duminică, 3 martie 2013
Leapsa pentru fetele cu jurnal
Am primit de la Cufarul cu bucurii o
leapsa. Prima din viata mea, pe acest blog. O leapsa interesanta pe care am
acceptat-o cu emotie si uimire.
Ramane de vazut daca si cele pe care le voi nominaliza mai jos vor fi la fel de promte, din inboxul meu nu raman niciodata necitite postarile lor.
Ramane de vazut daca si cele pe care le voi nominaliza mai jos vor fi la fel de promte, din inboxul meu nu raman niciodata necitite postarile lor.
Sa incepem conform planului
primit:
1. Multumeste-i
celui/celei care ti-a dat leapsa.
Ma bucura in primul rand faptul ca sunt citita,
pentru ca nu e un blog foarte
dezvoltat, care exista datorita unei provocari, venite din partea unei
cunostinte si de aici a inceput totul, invatand zi de zi cam cum ar trebui sa
procedez. Imi place sa fiu autodidacta, iar sfaturile sunt intotdeauna
binevenite in masura in care sunt bine intentionate si spuse intr-un mod
civilizat si politicos. Faptul ca sunt implicata in acest gen de activitati
intre bloggerite ma fac sa cred ca "nu vorbesc" singura pe blog, asta
era si scopul, ca si altii sa se regaseasca in situatiile si sentimentele descrise.
Este prima persoana de la care vine aceasta confirmare, iar lucrul asta nu face
decat sa-mi aduca o mare satisfactie.E un bun prilej sa- i multumesc inca o
data, si acum sa trecem la treaba.
2. Scrie
11 lucruri despre tine.
O sa incerc sa fiu cat se
poate de obiectiva, sunt adepta zicalei : Lauda de sine nu miroase a bine!
- Sunt un suflet printre milioane de alte suflete , caruia ii place viata,
rezultatul iubirii parintilor mei, 2 oameni modesti, cu frica lui D-ZEU .
- Ma
consider o tanara implinita, cel putin pe plan sentimental, gasindu-mi linistea
langa omul potrivit.
-Imi
place punctualitatea, iubirea
care simt ca imi e impartasita, muzica buna, mancarea traditionala
romaneasca, ordinea si curatenia, oamenii adevarati si sinceri, poeziile,
dulciurile...
- Sunt un om normal, poate
putin mai exigent, sicera sa fiu.Imi place sa cred ca sunt cel mai dur critic
al meu.
-Sunt un om ca toti
ceilalţi, un om cu vise, cu frământări, cu regrete... sunt un om imperfect,
care visează la o lume perfectă, chiar daca pt ceilalti pare a fi ceva
imposibil.
- Există o singură fortă în
tot Universul, care mă poate îngenunchea: Dumnezeu.
- Nu concep viaţa fără
familie, fara muzică, fără cărţi, fără iertare, fară prietenie, fără amintiri
frumoase, fără armonie.
- Imi place sa ma regasesc
in postarile altor bloggeri, in starile si sentimentele descrise pentru ca asta
iti confirma ca nu esti singura care ai trecut prin situatii bune sau mai putin
bune, ca asa e viata.
- Imi place sa minimalizez
problemele zambind, in masura in care le pot depasi fara sa dramatizez si sa ma
exteriorizez incarcandu-i pe cei apropiati.
- Imi place sa gatesc, sunt
atat de pasionata de arta gatitului incat am deja o colectie de aprox 9000 de retete,
fara exagerare.
3. Voi raspunde celor zece intrebari ce mi s-au
adresat.
1. Care a fost cea cea mai grea si majora
schimbare in viata voastra?
2. Daca maine
ar fi posibil sa emigrati, unde v-ati stabili?
3. Cea mai frumoasa amintire a voastra este…?
4. Ce ati scrie pe o foaie alba in momentul
asta?
5. Unde incepe fericirea?
6. Ce citat va vine in minte?
7. Ultimul film documentar care v-a marcat este?
8. Ce nu va place la voi?
9. Incotro se indreapta copiii de azi?
10 Criticati-ma. Ce aveti sa-mi
spuneti?
RASPUNSURI:
1.Atunci
cand mama s-a stins din viata, la doar
42 de ani, a trebuit sa renunt la copilul din mine, aveam 12 ani cand a trebuit
sa preiau rolul de sora mai mare pt surorile mele.
2.Probabil
pe o insula pustie, departe de tot ce inseamna invidie, prostie, egoism,
ipocrizie, nedreptate, ura, agresivitate, opulenta.
3.Prima
intalnire cu sotul meu pt ca am simtit ca imi e sortit.
4.Poezia
lui Tudor Damian care se numeste Asta-s eu si care imi place foarte mult.
5.
Acolo unde 2 suflete bat la unison si stiu sa provoace lacrimi de bucurie.
6.Ce
nu te doboara te face mai puternic.
7. Condamnati la fericire,
experimentul comunist în România - O istorie a experimentului comunist în România,
scrisă de Vladimir Tismăneanu.
8. Mult timp am facut
eforturi de a fi cum isi doresc ceilalti, desi poate nu meritau, suprimand
adevarata mea persona litate.
8. Fiecare parinte viseaza
la un destin de invidiat pentru copilasul lui, n-o sa auzi pe cineva zicand:
fiul meu se va face camatar, criminal sau mai stiu eu ce alte grozavii. Depinde
de mediul in care este crescut, de spiritul familiei in care isi primeste
educatia - baza pornirii in viata si societate in acelasi timp (esentialii
sapte ani de-acasa invatati peste tot). Dar in aceeasi masura depinde de
alegerile pe care le va face singur atunci cand va fi capabil sa faca aceasta
rational si calculat, perioada in care tot parintii ii vor veghea din umbra ca
la cel mai mic strigat disperat sa le sara
in ajutor.
9. Aici las la aprecierea
celorlalti, evident ca nu sunt perfecta, unii pot tolera mai usor unele lucruri,
altii nu, depinde ce e prioritar si esential pt fiecare.
Eu am s-o trimit mai departe inspre:
P.S - M-ar
onora raspunsul vostru, precizez ca va citesc de fecare data cu interes si drag :)
luni, 25 februarie 2013
Nopti albe, zile negre...
E noapte, e tarziu, probabil multi dintre voi ati adormit de ceva ore. Ochii mei refuza sa se inchida, incertitudinea si nesiguranta din sufletul meu ma bantuie si imi creeaza o gramada de intrebari fara raspuns...
An dupa an, ma uit pe strada la fetele oamenilor si an dupa an vad cum dispare acea lumina care vine din interior atunci cand totul este bine. An dupa an crisparea chipurilor devine tot mai accentuata, valorile morale, in care am crezut, cad in derizoriu si nu te fac decat sa pierzi daca arati ca le respecti.
Grija zilei de maine ne face de multe ori sa nu mai dam importanta acestor valori, ne stinge acea lumina interioara, ne crispeaza chipurile si ne inchisteaza punand in pericol insasi existenta relatiilor interumane, ne face sa punem la loc de frunte moduri comportamentale de genul: "Decat sa planga mama, mai bine..".
Am crezut ca evoluam, insa se pare ca aceasta efemera evolutie inseamna de fapt involutie spirituala.
O data la patru ani incercam sa avem incredere si sa ne punem sperantele de mai bine intr-o mana de oameni.
Grija zilei de maine, mai accentuata cu fiecare zi, an dupa an, ne face sa ne pierdem incet sperantele si sa nu mai avem incredere.
Depinde de noi daca grija zilei de maine va fi mai mare sau mica. Depinde de noi atata timp cat avem mijloacele necesare pt a modifica datele acestea, in loc sa ne hranim cu sperante desarte asteptand ceva ce nu mai vine, acel mai bine ce ne-ar face noptile nopti si nu nopti albe si zile negre. Nici nu ma mai mira ca am ajuns o tara de depresivi, alcoolici, sinucigasi...
De fel suntem nationalisti, ne place tot ce e frumos in tara asta, cu bune si cu rele, uniti si saritori in caz de nevoie, dar totusi cu mainile legate cand e vorba de prosperitate pe plaiurile mioritice, suntem neputinciosi adaugand in fiecare an pe lista de dorinte un trai mai bun si liniste sufleteasca. De multi ani traim intr-o continua frustrare: ne-am obişnuit sa fim trădaţi, manipulaţi, ignoraţi, divizaţi de duşmanii din afară şi dinăuntru. Ne-au asasinat liderii, ne-au pus căluşul în gură, ne-au împărţit ţara şi bunurile cum au vrut.
Aceste triste constatari nu au legatura cu politica, e pur si simplu parerea unui om obisnuit despre viata de zi cu zi, tot mai grea si mai trista, cu oameni posomorati, panicati de saracie si incarcati de griji si datorii care cred ca situatia actuala se datoreaza altora si nu resemnarii lor ce ne-a adus aici!
Stiu, sunt oameni pe acest pamant care poate traiesc la limita subzistentei si mai au inca un gram de speranta, poate si voi cei care cititi aceste randuri v-ati saturat de starile acestea din care parca nu mai ies, urmarita doar de ghinioane. Dar asta nu ma opreste sa-mi exprim nemultumirea fata de tot ce se intampla in jurul meu, sa spun cu voce tare ca ma simt cuprinsa de scarba, asteptand ziua in care lucrurile sumbre pot fi colorate în roz, măcar la exterior, cât să ne putem minti si să ne motivăm, să privim dimineata ca pe un nou început si nu ca pe acelasi moment al zilei în care ne reluam activitatea neputinciosi realizând că lucrurile nu se vor schimba vreodată în mai bine.
In concluzie suntem doua Romanii: cea a hururimii, a masinilor de lux, a hainelor de firma si a cristalelor swarovski si a paturii de jos, a romanilor ce traiesc din minimul pe economie, din somaj, ajutoare sociale, pensii de handicap, a celor care aduna pet-uri si mananca din gunoaie...
Suntem două Românii, iar distanta dintre noi se adânceste pe zi ce trece până nu vom mai avea valori comune deloc. Mă îngrijorează pentru că de una mi-e milă si îi doresc să nu fie sfărâmată de majoritate, iar de cealaltă mi-e frică de-a dreptul. Alegem singuri în fiecare zi spre care dintre Românii înclină balanta.
Poetul nostru, Stefan Octavian Iosif in poezia sa Painea noastra cea de toate zilele parca traieste si acum si a pus in randurile ce urmeaza toata starea in care se afla tara in acest moment. Concluzia o trageti voi:
- Mi-e foame, draga mama; nu e paine? Mi-e foame, si sa stii ca am sa mor ! - Mai rabda, puiul mamii, pana maine, Ca mine iese plugul in ogor. - Mi-e foame, draga mama; nu e paine? De-amar de vreme tot m-ai amanat... - Mai rabda, puiul mamii, pana maine, Ca maine vom iesi la semanat... - Mi-e foame, draga mama; nu e paine? Nu-ti este teama, oare, c-oi muri? - Mai rabda, puiul mamii, pana maine, Ca graul pana maini va rasari... - Mi-e foame, draga mama; nu e paine? Vezi, inima mea bate tot mai rar... - Mai rabda, puiul mamii, pina maine, Ca graul nostru este la morar. - Mi-e foame, draga mama; nu e paine? Ah, tare mi-e teama c-o sa mor... - Mai rabda, puiul mamii, pana maine, Ca maine scoatem painea din cuptor... Dar cand crescu mirosul painii coapte, Odorul mamii, galben ca un spic, Isi inchinase fruntea peste noapte, Si de-atunci n-a mai cerut nimic.
(Dupa un vechi cantec german)
An dupa an, ma uit pe strada la fetele oamenilor si an dupa an vad cum dispare acea lumina care vine din interior atunci cand totul este bine. An dupa an crisparea chipurilor devine tot mai accentuata, valorile morale, in care am crezut, cad in derizoriu si nu te fac decat sa pierzi daca arati ca le respecti.
Grija zilei de maine ne face de multe ori sa nu mai dam importanta acestor valori, ne stinge acea lumina interioara, ne crispeaza chipurile si ne inchisteaza punand in pericol insasi existenta relatiilor interumane, ne face sa punem la loc de frunte moduri comportamentale de genul: "Decat sa planga mama, mai bine..".
Am crezut ca evoluam, insa se pare ca aceasta efemera evolutie inseamna de fapt involutie spirituala.
O data la patru ani incercam sa avem incredere si sa ne punem sperantele de mai bine intr-o mana de oameni.
Grija zilei de maine, mai accentuata cu fiecare zi, an dupa an, ne face sa ne pierdem incet sperantele si sa nu mai avem incredere.
Depinde de noi daca grija zilei de maine va fi mai mare sau mica. Depinde de noi atata timp cat avem mijloacele necesare pt a modifica datele acestea, in loc sa ne hranim cu sperante desarte asteptand ceva ce nu mai vine, acel mai bine ce ne-ar face noptile nopti si nu nopti albe si zile negre. Nici nu ma mai mira ca am ajuns o tara de depresivi, alcoolici, sinucigasi...
De fel suntem nationalisti, ne place tot ce e frumos in tara asta, cu bune si cu rele, uniti si saritori in caz de nevoie, dar totusi cu mainile legate cand e vorba de prosperitate pe plaiurile mioritice, suntem neputinciosi adaugand in fiecare an pe lista de dorinte un trai mai bun si liniste sufleteasca. De multi ani traim intr-o continua frustrare: ne-am obişnuit sa fim trădaţi, manipulaţi, ignoraţi, divizaţi de duşmanii din afară şi dinăuntru. Ne-au asasinat liderii, ne-au pus căluşul în gură, ne-au împărţit ţara şi bunurile cum au vrut.
Aceste triste constatari nu au legatura cu politica, e pur si simplu parerea unui om obisnuit despre viata de zi cu zi, tot mai grea si mai trista, cu oameni posomorati, panicati de saracie si incarcati de griji si datorii care cred ca situatia actuala se datoreaza altora si nu resemnarii lor ce ne-a adus aici!
Stiu, sunt oameni pe acest pamant care poate traiesc la limita subzistentei si mai au inca un gram de speranta, poate si voi cei care cititi aceste randuri v-ati saturat de starile acestea din care parca nu mai ies, urmarita doar de ghinioane. Dar asta nu ma opreste sa-mi exprim nemultumirea fata de tot ce se intampla in jurul meu, sa spun cu voce tare ca ma simt cuprinsa de scarba, asteptand ziua in care lucrurile sumbre pot fi colorate în roz, măcar la exterior, cât să ne putem minti si să ne motivăm, să privim dimineata ca pe un nou început si nu ca pe acelasi moment al zilei în care ne reluam activitatea neputinciosi realizând că lucrurile nu se vor schimba vreodată în mai bine.
In concluzie suntem doua Romanii: cea a hururimii, a masinilor de lux, a hainelor de firma si a cristalelor swarovski si a paturii de jos, a romanilor ce traiesc din minimul pe economie, din somaj, ajutoare sociale, pensii de handicap, a celor care aduna pet-uri si mananca din gunoaie...
Suntem două Românii, iar distanta dintre noi se adânceste pe zi ce trece până nu vom mai avea valori comune deloc. Mă îngrijorează pentru că de una mi-e milă si îi doresc să nu fie sfărâmată de majoritate, iar de cealaltă mi-e frică de-a dreptul. Alegem singuri în fiecare zi spre care dintre Românii înclină balanta.
Poetul nostru, Stefan Octavian Iosif in poezia sa Painea noastra cea de toate zilele parca traieste si acum si a pus in randurile ce urmeaza toata starea in care se afla tara in acest moment. Concluzia o trageti voi:
- Mi-e foame, draga mama; nu e paine? Mi-e foame, si sa stii ca am sa mor ! - Mai rabda, puiul mamii, pana maine, Ca mine iese plugul in ogor. - Mi-e foame, draga mama; nu e paine? De-amar de vreme tot m-ai amanat... - Mai rabda, puiul mamii, pana maine, Ca maine vom iesi la semanat... - Mi-e foame, draga mama; nu e paine? Nu-ti este teama, oare, c-oi muri? - Mai rabda, puiul mamii, pana maine, Ca graul pana maini va rasari... - Mi-e foame, draga mama; nu e paine? Vezi, inima mea bate tot mai rar... - Mai rabda, puiul mamii, pina maine, Ca graul nostru este la morar. - Mi-e foame, draga mama; nu e paine? Ah, tare mi-e teama c-o sa mor... - Mai rabda, puiul mamii, pana maine, Ca maine scoatem painea din cuptor... Dar cand crescu mirosul painii coapte, Odorul mamii, galben ca un spic, Isi inchinase fruntea peste noapte, Si de-atunci n-a mai cerut nimic.
(Dupa un vechi cantec german)
sâmbătă, 16 februarie 2013
Din nou fara puteri...
Nu stiu cum se face, inspiratia pentru micutul meu blog iese la suprafata numai atunci cand, in momente de rascruce imi sunt date peste cap toate valorile si ma rascolesc situatii nu foarte usor de uitat, ca si acum. Ce s-a intamplat conteaza mai putin, doar o veste primita da totul peste cap si incep sa ma intreb de e real ori un cosmar ce ma oboseste psihic de nu mai am chef de nimic. Ce e si mai rau? Este ca nu pot plange, desi ma simt bolnava de suparare...Si atunci am momente in care as scrie totul pe o foaie. De multe ori am vazut scrisul ca pe o descarcare. Dar pun mana pe creion si incep sa mazgalesc ca si un copil mic. Nu prea stiu ce as vrea sa scriu, de unde sa incep, mintea mea este plina de ganduri care parca ma fac sa ma simt pierduta in ele. Parca totul este in zadar si nimic nu are rost, e un haos total. Sunt acele momente in care am impresia ca nu vreau sa mai lupt si as sta doar in genunchi si as plange.Sunt momentele in care as vrea sa stiu ce mi se intampla, sa pot explica sentimentele si sa pot fi din nou acel om care am fost candva. Pentru ca asa cum se spune, o suparare nu vine niciodata singura, ci se tin lant, un lant care parca nu se mai termina in viata mea...
Nu pot sa strig din rasputeri dupa ajutor si ma inchid in mine insami. Problemele raman acolo unde se da lupta cea mare, in suflet, si pentru ca el clocoteste intr-o mare de intrebari de multe ori ma intreb de ce eu, de ce acum. Intr-un final realizez ca am nevoie de un umar pe care sa las capul si sa-mi regasesc linistea interioara, ca obiectele fara suflare sau tavanul la care privesc in gol nu aud si nu vorbesc! Si continui sa tin in mine totul. Nu pentru ca nu am pe nimeni alaturi, am un sot minunat, dar parca sunt lucruri care vreau sa ramana doar ale mele, sau pur si simplu vreau sa-l scutesc de o suferinta in plus, sa-l menajez, sa nu-l incarc cu fleacuri sau stari de moment, trecatoare, banale poate. Ma macina cateva zile dupa care plang puternic si ma lasa.
Incep iarasi sa zambesc, sa vad lumina zilei si parca zilele trecute nici ca au fost!
Dar inca nu am inteles nimic si nu am invatat nimic din cele petrecute. Data viitoare voi reactiona tot asa si ma voi plange din nou unui perete si unui tavan care nu raspund sau poate gasesc alinare pe un umar potrivit care sa ma inteleaga si sa-mi fie alaturi!
Poate imi lipseste o prietena adevarata, lucru rar de gasit intr-o lume care se intrece in viata asta la datul la gioale, doar doar, o iesi mai fruntasa decat ceilalti...
miercuri, 7 noiembrie 2012
Romania, vazuta prin ochii mei..
Scriu despre ce vad.Scriu despre ce simt.Scriu despre
ce ma framanta.Acum mi-am propus sa scriu despre un lucru la care ma gandesc de
cateva zile, pornind de la subiectul alegerilor din America, raportat putin la
diferenta de electorat, poate nu ca nr de alegatori, ci ca si criterii de alegere.Titlul
poate nu spune mare lucru, dar veti intelege spre sfarsit mai bine.
Ma trec multe stari stari si ganduri de ceva zile
despre ce ma inconjoara, despre oameni, despre viata lor, nivelul fiecaruia de
educatie, de gandire si viitorul care ne apartine fiecaruia prin deciziile pe
care le luam.
Nu e un subiect despre politica, desi oricat am
evita-o, e principala cauza a Romaniei de astazi. Am 26 de ani, nu ma
pasioneaza domeniul acesta, insa oricat de nestiutor ai fi, viata cotidiana iti
da toate raspunsurile, starnind frustrari.
Inca de cand ne trezim dimineata, grabiti in trafic sa
ajungem la servici, pana seara, cand dupa o zi de munca, fiecare, cu un ban in
buzunar, mai mult sau mai putin, ajunge acasa unde trebuie sa puna hrana pe
masa copiilor sai sau sa-si asigure un minim de confort pt supravietuire (dus,
caldura, etc).
Asa ca, precum vorba aceea “toate drumurile duc la
Roma”, acelasi lucru se intampla si cu politica, pe care unii, cu resemnare, o
dezbat la colt de strada, in parcuri, pe peronul garii, in mijloacele de
transport sau mai nou, pe retelele de socializare.Oricat i-am blama sau
invinui, reprezentantii nostrii nu s-au ales singuri in functii inalte.
Aici ma refer in special la omul aflat in nevoie care
e de fiecare data tinta gogomaniilor inventate peste noapte, aducatoare de cat
mai multe voturi. Omul acela de jos, care se zbate in saracie, cel care isi
creste copii in conditii insalubre, cel care primeste somatii de la bancile
unde e dator vandut, care e executat silit pt neplata intretinerii, cel care
isi duce traiul amarat, care adoarme nemancat sau in odaia caruia bate frigul
si ploaia.Categoria aceasta sociala, intr-un nr atat de mare din pacate a fost
masa electorala manipulata, cei care “si-au vandut” votul pt o punga de zahar
sau o suma infima de bani ce le asigura traiul pt cateva zile, dupa care s-au
intors neputinciosi in casele lor sarace si goale, dezamagiti si asteptand alti
4 ani pt sperante desarte sau o lege care sa le mai usureze viata.
Nu trebuie sa ai o mare experienta in spate sau 2
facultati la activ ca sa observi toate problemele astea, sunt la tot pasul,
unde vezi cu ochii.Nu sunt nostalgica dupa ceva sau cineva, sunt prea mica pt a
avea amintiri din perioada comunista ( pe atunci aveam doar 3 anisori), ci pt
ca traiesc in acelasi oras in care-i simt si pe cei optimisti, putini la numar, ce inca mai au
sperante si asteptari politice, dar ii vad si pe cei dezamagiti, cu gand de
duca. De la toti, fiecare zi e o lectie.Uneori rad, uneori plang alaturi de ei, uneori ajut,
daca pot, de la toti ma incarc, fie pozitiv, fie negativ.Dar cel mai important,
trag concluzii, ca asa e la final.
De fapt concluzia e una singura si am mai spus-o, dar
merita repetata. Si anume, ca doar cei carora le spui exact ce vor sa auda vor
crede in tine si te vor sustine neconditionat (- vezi fenomenul DDD :) ).Lucrul
asta e valabil pt toti politicienii.
Un amic de-al meu spunea intr-o zi ca cele mai mari
minciuni se spun intr-o partida de amor, la pescuit si in campanile electorale.
PERFECT ADEVARAT!
Revenind la oameni si alegerile lor de orice natura,
observ ca nimeni nu isi reproseaza incredera investita sau nu-si asuma, toti
preferand sa arunce cu pietre in cei ce i-au folosit , desi la viitoarele
alegeri cad din nou in plasa, parca uitand situatiile din trecut si nevoile
lor, cand isi trimiteau copii la cersit din lipsa banilor sau desculti la
scoala, cand poate rudele lor au murit din cauza sistemului sanitar “in coma”,
cand “au mers cu nasul” pt ca nu si-au permis un bilet de tramvai, cand si-au
vandut si gecile de piele pt un baton de salam, cand copii lor, masteranti nu au avut locuri de
munca, cand au primit ciocolata si pantofi cu toc la inundatiile din anii
trecuti, cand copii lor au crescut langa bunici, cu dor de parinti plecati printre
straini, cand au tremurat de frig la mitting-uri,
dar nu s-a schimbat nimic si lista ar putea continua.
De aceea cred ca in primul rand, avem de lucrat putin
cu noi insine, inainte de a investi pe cineva sa ne reprezinte undeva.
E foarte greu, de acolo de jos, un om care are nevoie
sa i se proiecteze o imagine mai optimista a viitorului sa cantareasca lucrurile,
insa continuand naivitatea aceasta nu vom face decat sa ne adancim in greutati
si nereusite si sa avem sperante desarte. Luand la puricat toate programele
electorale ale politicienilor nostrii, cate din ele s-au realizat?
Cate din planurile noastre au esuat datorita
birocratiei, datorita legilor strambe sau datorita crizei economice din care nu
se stie cand vom iesi??? Asta nu
inseamna ca nu ne vom mai implica, ca vom parasi cu totii Romania, doar ca
uneori ma apuca furia a tot ce ne inconjoara si ne scarbeste, amintindu-mi
versurile acestea care spun cat de manevrabili si neputinciosi suntem:
sau asta:
:(
sau asta:
vineri, 19 octombrie 2012
E toamna…
Cu genunchii ghemuiti pe fotoliul din camera ma
asezasem dimineata, somnoroasa si buimaca, dupa somnul linistit din noaptea ce
tocmai trecuse. Usor amortita, cu ochii lipiti mi-am dus la bun sfarsit ritualul
de dimineata ( dus, imbracat, machiat), dar si facutul unui ceai aromat de
fructe - noul meu obicei sanatos si binevenit dimineata, inainte de a pleca la
job.
Privind din fotoliu, locul meu preferat de relaxare,
constat cu amaraciune ca toamna isi intra in drepturi ; racoare, agitatie, trafic,
dar si natura care pe zi ce trece capata mirosul si culoarea aramie specifica.
Nu vreau sa cred ca am intrat in butoiul cu
melancolie, dar constat si in sufletul oamenilor o usoara schimbare. Parca sunt
mai grabiti, mai infrigurati, dar si ingandurati parca.
Odata cu
inceperea scolilor, primele ore ale diminetii sunt agitate:claxoane, elevi cu
ghiozdane in spate, deschiderea magazinelor, a pietelor, aglomeratie,
gospodine, “furnicute” cum imi place mie sa le numesc, dormice sa-si umple
camarile cu bunatati (compoturi, conserve), toata lumea e in miscare si fiecare
parca ne grabim undeva.
Daca stam bine si ne gandim, doar cateva saptamani ne
mai despart de sfasitul anului, si fiecare avem un plan de indeplinit pana la
finele acestuia. Ne apropiem usor de bilant, recoltele s-au strans, mustul se
transforma in vin, toate lucrurile se aseaza, conservele asteapta cuminti in
camara taierea porcului, e perioada pregatirilor gospodaresti, dupa care
urmeaza o alta etapa, odata cu primii fulgi ;perioada concediilor la munte, a
bulgarilor de zapada si a ofertelor de tot felul prin magazine. Niciodata nu am
inteles aprovizionarea in exces, exagerarile alimentare pt ca logic si in
timpul anului trebuie sa avem o alimentatie diversificata, poate nu atat de
bogata caloric, dar cum si eu am o slabiciune pt dulciuri, incerc sa-i inteleg
si pe ceilalti.
Dupa care urmeaza magia sarbatorilor, a revenirii
familiilor de pe alte meleaguri, a meselor imbelsugate, a lemnului ce trosneste
in soba, a colindelor stravechi, a linistii, a pacei cu noi insine, ce ne ajuta
sa intram si sa simtim atmosfera de sarbatoare, sa ne bucuram alaturi de cei
mici de venirea lui Mos Craciun, de bradul frumos impodobit, s.a.m.d.
Desi nu sunt o iubitoare a sezonului rece, toate
lucrurile frumoase din jur si o cana de vin fiert fac parca iarna mai usor de
traversat.
Abia dupa aceea, cand tot romanul sarbatoreste in
propria casa, ciocnind si radicand cate un pahar de bucuria revederii si a
putinului timp petrecut impreuna, poti spune cu adevarat ca se asterne linistea.
Imi imaginez un capat de ulicioara de unde se vad
cosurile caselor fumegand si se simt mirosul cozonacilor si al mancarurilor
aburinde, iar dintr-un alt colt franturi de muzica buna, cu care romanii se
petrec in zile de sarbatori.
Din ce observ, asteptarile romanilor cresc an de an in
materie de distractie, sigur, acum, in functie si de buzunar. Insa eu, fire
conservatoare, raman tot la varianta traditionala, clasica, in locul vacantelor
exotice si super luxoase.
Daca e sa ne intoarcem la inceputul postarii mele,
acesta e sirul normal al lucrurilor, odata cu venirea toamnei, din punctul meu
de vedere, pt ca asta invatam de cand suntem mici. “Sa-ti faci iarna car si
vara sanie.” Vorba asta o stiu de mult, de la bunici, care intotdeauna erau
prevazatori si strangatori ca furnicile.
De aici si admiratia mea pt taranul roman, om
gospodar, cu frica lui D-ZEU, care isi creste copii si nepotii in spiritul
familiei unite si iubitoare.
Si
totul e ciclic, dupa o toamna racoroasa, o iarna cu turturi la ferestra, vom fi
din nou martori ai reinvierii naturii, an de an, daca D-ZEU e bun cu noi si ne
ofera aceasta sansa.
joi, 11 octombrie 2012
Complexele si personalitatea
Inca de cand devenim constiente de faptul ca noi,
femeile, avem arme de seductie prin care putem zapaci mintile oricarui urmas al
lui Adam, incepem o prietenie tacita cu oglinda (treaba asta debutand din
pragul pubertatii), ea fiind o prietena sincera, realista si loiala. De atunci
incolo, incepem un adevarat studiu al aspectului nostru fizic din cap pana in
picioare. De la firele rebele de par ce nu ne asculta cateodata si pana la
degetele picioarelor obosite si umflate dupa o noapte pierduta prin cluburi sau
discoteci. Lucrul acesta e cat se poate de normal legat de evaluarea aspectului
nostru, a calitatilor, a detaliilor care ne avantajeza, dar si al defectelor,
al micilor imperfectiuni, uneori chestii minore, insesizabile, alteori vizibile,
dar mai ales ironizate de cei din jur. Aici vorbesc de defectele majore cu care
ne poate “inzestra” sau nu natura, corigibile doar prin interventii
costisitoare, dificile sau dureroase. Insa ce nu inteleg eu de multe ori e
reactia celor din jur, persoane necunoscute ce se grabesc sa eticheteze un om
in functie de cum arata.
Opinia mea personala e ca in primul rand nimeni nu e
perfect, unii poate pe exterior sunt ca un mar rosu si frumos, insa sufletul
incarcat de pacate, pana la urma viata in sine nu este un podium numai de
fotomodele. Cu totii avem poate un cos pe fata, un nas prea mare, un dinte
stramb sau lipsa, buze prea subtiri sau prea groase, umeri cazuti sau celulita
pe picioare.
Nimeni nu e bucuros detinand astfel de neajunsuri, unele
dintre ele putandu-le masca prin vestimentatie sau machiaj, iar altele se vad
cu ochiul liber oricat ne-am stradui sa le mascam.
Imi e imposibil sa cred ca nimeni nu recunoaste macar
unul din lucrurile enumerate mai sus si in functie de asta sa nu fi simtit
macar o gluma proasta facuta candva pe seama aceasta.
Personal cunosc oameni cu deficiente fizice majore,
oameni cu caracter, cu suflet mare, de incredere in orice situatie, dar ocoliti
si jigniti de oameni fara educatie.
De aici si razboiul interior ce se declanseaza in noi,
devenind neintelesi, si izolandu-ne, cel putin in cazul meu. M-am lovit mereu
de atitudinea necivilizata a unora, si atitudinea aceasta mi-a daunat multi ani
personaliatii mele, tot timpul fiind retinuta, timida timorata, in creierul meu
aflandu-se “ un pitic”ce nu imi permitea sa fiu eu insumi. Asta pna intr-o zi,
cand obosita fiind de jocul asta, mi-am dat seama ca nu fac decat sa atrag
atentia celor din jur, sa arat lumii cat de sensibila sunt la reactiile lor,
lucru care nu trebuie acceptat, pt ca mai presus de toti suntem noi si
interiorul nostru care trebuie sa fie impacat cu tot ce suntem in intregime, nu
doar ambalajul, care oricum e trecator, imboboceste, infloreste si apoi se
ofileste.
Pana la urma e
si o vorba care spune ca toata lumea la un loc nu poate inlocui o persoana
draga sufletului nostru, dar persoana iubita, in momente grele, prin prezenta
si sarmul ei poate valora cat toata lumea la un loc.
Cred ca orice om are o pereche undeva, intr-un colt de
lume, asa cum orice buruiana are umbra sa. Datorita acestei jumatati a
sufletului sunt eu, cea de astazi, nu total dezinhibata, insa nici cu potile
comunicarii total inchise, zavorate cu lantul ruginit pe care a reusit sa-l
sparga pt a-mi demostra ca ma pot schimba, ca pot fi deschisa comunicarii si
dorintei de evolutie.
Ma intorc cateodata in trecut cu gandul si imi aduc
aminte cu cata atentie imi alegem vestimentatia in functie de locul unde urma
sa merg; imi aduc aminte si de sacii de imbracaminte aruncati pt ca nu ma avantajau
fustele scurte, bluzitele decoltate, rochiile elegante, dar fara maneci sau cu
spatele gol, sau se intampla cateodata sa ma izolez in casa, unde plangeam ore
in sir cu capul in perna comparandu-ma cu alte fete de varsta mea.
Totul a inceput de la 12 ani, cand glanda tiroida a
intrat in actiune, declansata fiind de un eveniment tragic petrecut in familie.
De acolo lucrurile au scapat de sub control, poate concentrata fiind pe altceva
nu am acodat destula importanta si astfel s-a ajuns la aceasta situatie,
aproape de pragul anorexiei. Cu toate astea, cand credeam ca nimeni nu ma va
iubi vreodata, am intalnit un suflet bun, care imi este alaturi si astazi si
alaturi de care am trait cele mai frumoase clipe. El m-a ajutat sa depasesc
multe obstacole ce nu-mi permiteau sa fiu EU.
Concluzia e ca spiritual critic trebuie sa existe,
insa moderat, trebuie sa ne accepam asa cum suntem, gata sa ne asumam si
criticile constructive, iar mai presus de toate intotdeauna trebuie sa ramana
atitudinea demna si curajoasa. Mi-as dori ca toti cei ce nu au altceva mai
bun de facut decat sa batjocoreasca un
om sa se priveasca atent in oglinda, sa realizeze ca D-zeu nu a facut clone,
copii la indigo ale lui Marlin Monroe, insa de multe ori sufletul poate intrece
inzecit frumusetea trupeasca.
Aspectul fizic fara indoiala ca deschide multe usi, uneori
poate prea multe, insa traim intr-o tara
libera, unde avem dreptul de a ne alege anturajul si apropiatii in functie de
punctele comune si drumul pe care il alegem in viata.
joi, 20 septembrie 2012
Sanatatea, cea mai de pret avutie
Intamplator, zilele trecute navigand pe internet in
cautarea unor informatii, am citit undeva un comentariu al cuiva care spunea ca
in timp ce unii cedeaza usor psihic la cea mai mica problema, aplicand lozinca “vreau
sa mor”, sunt milioane de oameni in lume, in cele mai grele suferinte, ce isi
doresc sa mai apuce ziua de maine.
Practic, inca de la nastere, in afara temerilor
obisnuite, normale, singurul lucru ce ne inspaimanta cu adevarat e moartea. Suntem
constienti ca va veni candva, dar parca oricat de grea ar fi viata, cu totii ne
dorim sa traim, cum altfel decat sanatosi si voiosi. Putini sunt norocosii ce
in asta viata nu au cunoscut durerile, si aici ma refer la cele fizice, incepand cu nazbatiile copilariei ce ne
aduceau vanatai in genunchi, pana la dureri ce ne impacienteaza, luand drumul
farmaciei sau al cabinetului medical.
De aici si titlul postarii mele. Sanatatea ne poate da
speranta zilei de maine, curajul de a privi zambind catre viitor, ne ofera
sansa de a ne bucura de familiile noastre si tot ea ne poate tine departe de
tot ce e frumos pe asta lume, spitalele fiind a doua casa pt cei ce nu o pretuiesc
sau au ghinionul de a mosteni genetic unul din parinti sau membrii ai familiei.
Nu de putine ori mi-a fost dat sa aud in cazul
salutului de ramas bun in loc de “ la revedere” o urare de sanatate, asa cum se
obisnuieste pe la noi. Daca la prima vedere acest salut poate fi cat se poate
de banal, la propriu, sanatatea ne da ocazia unei revederi sau nu.Tot ea ne
face sa vedem viata altfel, mai ales cand devenim pacienti tintuiti pe un pat
de spital, ne face sa ne intoarcem la niste valori atat de simple, realizand ca
nu suntem decat niste simpli trecatori, si cred ca de aici si intrebarea: “Oare
ce luam cu noi cand nu vom mai fi? ” Parca ne indeamna la omenie, la analiza,
la schimbarea modului de percepere, la aplecarea catre calea bisericii, din
pacate amintindu-ne doar ca de o ultima carte de Dumnezeu, atunci cand lupta cu
viata atarna de un fir de par.
Insa cum niciodata nu e prea tarziu, Dumnezeu iarta si
asteapta indreptarea noastra a tuturor, sa nu uitam ca suntem o creatie a Lui
si tot El ne tine in viata, sa-I multumim pt ceea ce suntem si avem si sa ne rugam
de sanatate, caci asa cum se spune, daca suntem sanatosi le facem pe toate la
timpul lor!
Asa ca nu-mi ramane decat sa va urez SANATE MAXIMA si
va astept cu drag sa reveniti sa-mi cititi gandurile asternute aici.
sâmbătă, 15 septembrie 2012
Dupa 5 ani…
Amintirile ma rascolesc, precum rascolesc sobolanii,
grânele din hambar. Eu sunt săraca, aşa am fost mereu. Nu am lucruri de
valoare, nu am o casă mare, nu am nimic ce si-ar dori altcineva. Totusi sunt
fericita, da sunt fericita că sunt bogata, iar bogătia mea se măsoară în ceea
ce contează cu adevărat. Am fost binecuvântata cu o minunătie de barbat,
care-mi este alături de 5 de ani.
Ne întelegem din priviri, eu stiu când il doare chiar dacă sunt departe, plecata undeva cu treburi. Are un suflet minunat iar ochii lui, chiar dacă acum sunt obositi, când mă privesc mă simt ca la inceput. Cu el în inimă si-n gând, nici n-am băgat în seamă toate greutătile si necazurile prin care am trecut, fiind nevoiti sa o luam practic, asa cum se spune, de la lingura si sare. Le-am depăsit cu zâmbetul pe buze. Acum este usor, insa la bătrânete toate vor fi dureroase, grele si obositoare.
Din fericire, el are suflet mare şi mă ia aşa cum sunt şi nu dă multe parale pe lucruri fără importanţă, cum ar fi bogăţiile, faima sau pământuri rodnice . Mi-e atât de drag, când il vad trezindu-se cu mine in brate!
El m-a învăţat, mi s-a dăruit cu sufletul şi inima lui mare. Mi-a arătat că dragostea e totul, iar restul, doar amăgire este. Acum, privind în urmă, realizez ce norocoasa am fost. Eram o copila fără şcoală, cu mintea plecată numai după şotii, când l-am văzut prima dată. La început nici nu l-am remarcat, în drumul spre casa. Totuşi, orasul e mic şi i-am vazut privirea ce ma urmarea de la distanta. M-a fermecat. Dar eu eram sărmana, nu îndrăzneam să sper. I-am zâmbit, plina de emoție, şi el mi-a răspuns cu un surâs ce din soare era rupt.
Amintirile sunt multe şi dragi. Aproape că nu cunosc un loc în casă sau prin oras, unde să nu am o amintire dragă cu el, zâmbindu-mi dulce.
M-a învătat ce e IUBIREA. Mi-a arătat un răsărit, o muscă, o floare, o albină şi tot ceea ce ne înconjoară. Dragostea deplină pe care o aveam pentru el m-a ajutat să văd lumea prin ochii lui minunaţi, am putut să simt cu degetele lui şi cu sufletele îngemănate, am pornit să cercetăm această lume minunată. M-am schimbat. Am ajuns să mă bucur de tot și toate, cu inima deschisă şi plină de iubire. Totul este atât de minunat. Iar asta simt de 5 de ani. E un miracol şi o binecuvântare trimisă mie de Creator. În fiecare zi îi mulţumesc pentru că are grijă de sufletele noastre şi ne dă atâta bucurie.
Dar alţii nu-s așa ca noi, sunt trişti, îngrijoraţi şi parcă pururea trăiesc într-o celulă în care singuri s-au închis. Ei de mult au pierdut cheia şi acum privesc minunea lumii, printre zăbrele.
Ma intorc in trecut si ochii mi se umezesc. 5 ani si o gramada de amintiri navalesc, momente frumoase de implinire care vor fi povestite cu zambetul pe buze cand dalbe plete vom purta pe umeri si nepotii vor intreba asa cum se obisnuieste de povestea noastra...
Ne întelegem din priviri, eu stiu când il doare chiar dacă sunt departe, plecata undeva cu treburi. Are un suflet minunat iar ochii lui, chiar dacă acum sunt obositi, când mă privesc mă simt ca la inceput. Cu el în inimă si-n gând, nici n-am băgat în seamă toate greutătile si necazurile prin care am trecut, fiind nevoiti sa o luam practic, asa cum se spune, de la lingura si sare. Le-am depăsit cu zâmbetul pe buze. Acum este usor, insa la bătrânete toate vor fi dureroase, grele si obositoare.
Din fericire, el are suflet mare şi mă ia aşa cum sunt şi nu dă multe parale pe lucruri fără importanţă, cum ar fi bogăţiile, faima sau pământuri rodnice . Mi-e atât de drag, când il vad trezindu-se cu mine in brate!
El m-a învăţat, mi s-a dăruit cu sufletul şi inima lui mare. Mi-a arătat că dragostea e totul, iar restul, doar amăgire este. Acum, privind în urmă, realizez ce norocoasa am fost. Eram o copila fără şcoală, cu mintea plecată numai după şotii, când l-am văzut prima dată. La început nici nu l-am remarcat, în drumul spre casa. Totuşi, orasul e mic şi i-am vazut privirea ce ma urmarea de la distanta. M-a fermecat. Dar eu eram sărmana, nu îndrăzneam să sper. I-am zâmbit, plina de emoție, şi el mi-a răspuns cu un surâs ce din soare era rupt.
Amintirile sunt multe şi dragi. Aproape că nu cunosc un loc în casă sau prin oras, unde să nu am o amintire dragă cu el, zâmbindu-mi dulce.
M-a învătat ce e IUBIREA. Mi-a arătat un răsărit, o muscă, o floare, o albină şi tot ceea ce ne înconjoară. Dragostea deplină pe care o aveam pentru el m-a ajutat să văd lumea prin ochii lui minunaţi, am putut să simt cu degetele lui şi cu sufletele îngemănate, am pornit să cercetăm această lume minunată. M-am schimbat. Am ajuns să mă bucur de tot și toate, cu inima deschisă şi plină de iubire. Totul este atât de minunat. Iar asta simt de 5 de ani. E un miracol şi o binecuvântare trimisă mie de Creator. În fiecare zi îi mulţumesc pentru că are grijă de sufletele noastre şi ne dă atâta bucurie.
Dar alţii nu-s așa ca noi, sunt trişti, îngrijoraţi şi parcă pururea trăiesc într-o celulă în care singuri s-au închis. Ei de mult au pierdut cheia şi acum privesc minunea lumii, printre zăbrele.
Ma intorc in trecut si ochii mi se umezesc. 5 ani si o gramada de amintiri navalesc, momente frumoase de implinire care vor fi povestite cu zambetul pe buze cand dalbe plete vom purta pe umeri si nepotii vor intreba asa cum se obisnuieste de povestea noastra...
vineri, 31 august 2012
IMAGINILE COPILARIEI
Parca ieri eram copil, imi aduc aminte diminetile care
incepeau cu cantatul cocosului si sunetul fainii trecute prin sita de mainile
bunicii pricepute; cu maturatul aleii de tarana si curtea de frunze uscate;
mancam prune rosii din prunul de la poarta si mere parfumate din marul batran
din gradina; adunam vreascuri prin padure si bunica fierbea porumb in ceaun, pe
pirostrii; o imbratisam strans pe bunica in fiecare zi, ii
sarutam mainile batatorite si obrazul brazdat de cute adanci, mi se stangea
inima cand vedeam lacrimile rostogolindui-se pe obraz in timp ce ma privea,
mica, batrana si trista, sprijinta-n baston, urmarindu-si cu privirea nepoata
plecand… si probabil intrebandu-se daca va mai trece iar un an pana o va
revedea…
Si-as fi ramas sa traim amandoua intr-o bucla atemporala, frumos si linistit, fara grija zilei de maine, fara net si facebook, fara regulile societatii pentru care esti un ratat daca nu ai job bine platit, casa, masina si copil pana la 30 de ani…
Dar ne intoarcem in zilele noastre, in orasul aglomerat si prafuit si cu oameni tristi si ingrijorati pt zilele ce vin. Si grijile sunt aceleasi pt toata lumea, ba chirie, ba intretinere, ce mai mancam azi, iar am lucrat peste program, iar m-au intarziat cu salariul, curge chiuveta de la baie, s-a spart teava de la bucatarie, iar s-a stricat liftul! Si din nou, de la capat: chirie, intretinere, noi ce mai mancam azi, etc, etc, etc, la fel in fiecare luna!
As fi preferat sa raman acolo, in timp, la gustul dulce al copilariei, la radacini, acolo unde se intampla magia. In bucla atemporala, unde e mereu vacanta de vara, eu copil si bunica vesnica…
Si-as fi ramas sa traim amandoua intr-o bucla atemporala, frumos si linistit, fara grija zilei de maine, fara net si facebook, fara regulile societatii pentru care esti un ratat daca nu ai job bine platit, casa, masina si copil pana la 30 de ani…
Dar ne intoarcem in zilele noastre, in orasul aglomerat si prafuit si cu oameni tristi si ingrijorati pt zilele ce vin. Si grijile sunt aceleasi pt toata lumea, ba chirie, ba intretinere, ce mai mancam azi, iar am lucrat peste program, iar m-au intarziat cu salariul, curge chiuveta de la baie, s-a spart teava de la bucatarie, iar s-a stricat liftul! Si din nou, de la capat: chirie, intretinere, noi ce mai mancam azi, etc, etc, etc, la fel in fiecare luna!
As fi preferat sa raman acolo, in timp, la gustul dulce al copilariei, la radacini, acolo unde se intampla magia. In bucla atemporala, unde e mereu vacanta de vara, eu copil si bunica vesnica…
Insa timpul e nemilos, nu iarta pe
nimeni, iar noi ramanem doar cu amintirile despre cei dragi, despre radioul ingalbenit de vreme la care ascultam Radio Romania Actualitati sau vizionam filmul Veronica si ne bucuram cand cumparam guma de mestecat Turbo, ori asteptam nerabdatori painea calda din cuptor sau placinta de mere din care ieseau aburi mirosind a scortisoara...CE VREMURI !
joi, 23 august 2012
Absent motivat … sau nu ??
Stiu ca am lipsit o perioada de pe blog. Nu, nu am
renuntat la placerea de a scrie, doar ca lipsa de inspiratie, lucrurile
marunte, neinsemnate si rutina in care am intrat m-au facut sa stau departe de
blog si nici nu am vrut sa scriu nimicuri, banalitati, asa cum citesc pe alte
bloguri, doar de dragul de a scrie. Nu sunt acest tip de blogger, cel putin din
respect pt cititori, multi sau putini, indiferent de nr acestora, motivul pt
care revin consider ca nu trebuie sa fie acela de a-i plictisi, informandu-i despre
produsele achizitionate sau alte lucruri fara esenta.
Cineva mi-a zis acum catva timp ca scriu intr-o nota negativa
si randurile mele nu fac cititorii decat sa reflecte asupra necazurilor, in
defavoarea lucrururilor pozitive, ori sa-i indeparteze. M-am tot gandit sa iau
in calcul acest sfat, cu toate ca si framantarile, micile suparari ale
sufletului trezesc in mine cateodata o nevoie de a ma descarca prin scris.
In acesta perioada nu s-a intamplat nimic extraordinar,
in afara faptului ca rugaciunile mele au fost ascultate, in prezent avand un
loc de munca ce consider ca ma reprezinta. Stresul si noptile albe din acesta
cauza s-au sfarsit, dupa o perioada plina de griji, in care credeam ca nu imi
voi mai gasi locul pe piata muncii, saraca in oferte care sa merite efortul,
dorinta de implicare, intentia de a face ceva in favoarea firmei, dar si a
noastra personala, iata ca asa cum se spune ca “orice buruiana are umbra sa” ,
zicala aceasta se aplica si in viata profesionala. Niciodata un angajat care va
face un compromis profesional, prestand o activitate necorespunzatoare
pregatirii scolare, profesionale sau fizice nu va avea mari rezultate.
Asa cum nu prea poti vedea un absolvent de 3 facultati
prestand rolul unei menajere (poate doar acasa :) ), sau un tanar slabut efectuand munci grele, carand
saci, sau cealalta extrema, a unui analfabet in fruntea unei companii de succes
(desi exista exceptii si zilele in care
traim o confirma) , in clipa de fata imi continui munca in vanzari, imbinand
utilul cu placutul, la un magazin de muzica, unde moralul e totdeauna sus
datorita acordurilor sale ce inveseleste si cel mai trist om.
Aceasta poate fi realizarea cea mai insemnata,
petrecuta in perioada in care am absentat de pe blog, rutina zilnica in care
drumul munca – casa s-a instaurat, oboseala care isi spune cuvantul si lipsa de
inspiratie fiind motivele pt care am lipsit. Acea liniste interioara de a fi
util societatii, familiei, aducandu-mi aportul financiar, ocupand un post pe
piata muncii au venit de la sine si in continuare voi frecventa blogul ori de
cate ori voi simti in mine izvorul inspiratiei ce-mi dicteaza randurile pe care
acum le cititi. Raman fidela blogului asa cum sper sa o faceti si voi.
miercuri, 1 august 2012
DUMNEZEU EXISTA!
Nu sunt un crestin practicant, am si eu pacatele mele
ca orice om, pe care le regret si uneori involuntar le fac, dar NICIODATA nu
m-am indoit ca El nu ar exista!
Dar se intampla in aceasta viata sa trecem cu totii
prin perioade grele de necazuri, suferinta, boli sau asteptari ce nu se
intampla. Si atunci primul gand ce ne vine in minte e : ”Of, Doamne…! ” Putini
isi pastreaza in suflet credinta curata ca D-ZEU nu i-a uitat si ca are grija
de fiecare.
Pe unii dintre noi viata ne inraieste, astfel incat
ajungem sa adoptam un limbaj vulgar, sa credem ca raul facut cuiva nu se
intoarce impotriva noastra, sa nu credem in minuni si in Biserica, sa incercam
“mici diversiuni” neortodoxe de frica zilei de maine, sa refuzam pur si simplu
sa ne lasam in mainile Lui, asteptand zile mai bune.
Insa nu stiu cum se face, pe mine personal, ori de
cate ori am fost la ananghie, fara speranta, D-ZEU a trimis in calea mea
scaparea de care aveam nevoie. Mi-a deschis ochii sa privesc inainte, pt ca cu
totii acolo sus avem scrisa o traiectorie a vietii pe care El o dirijeaza.
Important e sa sesizam mana care ne indruma catre cele mai bune decizii in
viata, care ne ajuta sa iesim cu bine dintr-o situatie.
Un telefon primit atunci cand trebuie, secunda care
face diferenta dintre viata si moarte la volan, decizia de a nu urca in avionul
ce peste cateva ore auzim ca s-a prabusit, un interviu a carui raspuns
afirmativ a fost mult asteptat, gasirea donatorului potrivit pt operatia
decisiva vietii, rodul iubirii-copilul, atunci cand rosteste cuvantul “mama”,
hrana ce ne-o procuram din roadele pamantului, toate acestea si multe altele
sunt lucrarile lui D-ZEU printre noi. Pentru unii ele pot fi coincidente, pentru mine sunt
semne clare ale puterii lui Dumnezeu.
Nici nu stim cat de minunata este viata noastra si
cate intamplari miraculoase trec uneori
neobservate, nebagate in seama, din jurul nostru. Insa, indiferent cat de atei am
fi, e imposibil sa nu vezi si sa nu simti pe propria piele o schimbare a
modului de perceptie, atunci cand vezi ca o icoana plange, ca moastele pe care
le-ai atins ti-au adus linistea interioara, ca rabdarea ta nu a fost in zadar,
atunci cand lacrimi fierbinti iti brazdau obrazul.
Dar cel mai important, niciodata sa nu uitam sa
multumim pt zilele ce ne sunt date, o adevarata sansa de a ne construi palate
in ceruri pt faptele noastre. Parintele Arsenie Boca intr-un interviu dat Revistei AS
zicea asa:
“ -Dumnezeu lucreaza
in vietile noastre continuu dar noi nu bagam de seama, de cele mai multe ori,
caile si persoanele prin care Tatal face acest lucru spre binele nostru ,
intotdeauna spre bine caci El singur cunoaste fara gres trebuintele noastre.
Micile minuni adeseori trec neobservate oamenii avand tendinta sa considere ca
este meritul lor in intregime atunci cand izbandesc intr-o problema oarecare
din viata lor. Abia atunci cand mari si neasteptate lucruri se intampla, chiar
si acei mai putin inclinati sa creada in minuni dumnezeiesti vor recunoaste
natura deosebita a celor petrecute.O natura aparte, necunoscuta , uimitoare…”
Asa sa ne ajute Bunul Dumnezeu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)