Glasul care sparge linistea

E noapte, e tarziu, e trecut de ora 2. Grijile de peste zi au urcat cu mine in pat si l-au alungat pe Mos Ene. In clipa asta zeci de intrebari fara raspuns imi invadeaza mintea si ma tin departe de linistea sufleteasca pe care mi-o doresc.

  Am mai spus si pe pagina mea de facebook  acum ceva timp, ca nu sunt o tipa optimista, ci mai degraba realista, cu un picior lasat in oala cu pesimism. Asa am fost construita, sa traiesc totul la cote maxime. Cand imi vine sa plang, sa planga si caii de la dric, cand imi vine sa rad, sa rad cu gura pana la urechi, sa simt cu ardoare toate placerile si neplacerile vietii cu care D-zeu vrea sa ma-nfrunt.

  Dar atunci cand sunt suparata, toate relele ce-mi trec prin fata ochilor le percep cu o intensitate mult mai mare, ce ma adanceste si mai rau, chiar daca ma privesc direct sau nu.Si atunci ma intreb unde e oare omenia, principiile, valorile de alta data, simplitatea, credinta, iubirea fata de aproapele nostrum?

  OARE PANA UNDE VOM AJUNGE?

   Traim zile in care familiile se cearta, se despart, se omoara pt bani, nu mai avem nimic curat in suflet, invidia, incultura, mitocania, badaranismul, vulgaritatea au luat de mult locul lucrurilor frumoase care ar trebui sa existe si care fac viata mai usoara.

  In felul asta, nu e deloc greu sa ajungi un om care nu se mai identifica cu cei din jur.   Daca te izolezi si iti creezi o lume doar a ta, inconjurat de putini oameni frumosi si adevarati risti sa fii judecat de ceilalti, catalogat drept ciudat, si cu totii avem nevoie de socializare, indiferent cat de introvertiti am fi.

  E imposbil sa nu te macine lucrurile astea, mai ales cand ai vise si asteptari, desi traim intr- o societate care parca trece prin involutie si nu printr-o evolutie normala, odata cu trecerea timpului. Incep sac red ca nu mai avem modele de urmat, tabloidele, televiziunile promovand vedete de carton, cocalari, chilotaraie, scandaluri, can-canuri si asistam deja neputinciosi la o generatie viitoare manelizata, lipsita de rusine, inhibitii si bun simt. Si atunci ne intrebam a cui e vina? Incotro ne indreptam? Ce e de facut?

  Adaptare? Melancolie? Frustrare? Teama? Toate astea m-au incercat, desi steam bine cine sunt si ce vreau. Cert e ca intr-un final trebuie sa aleg intre a pune accentul mai mult pe ceea ce societatea si oamenii cer sau a ma baza doar pe propriile instincte si a continua sa fac ceea ce-mi place si-mi aduce satisfactie, chiar daca ceilalti considera ca poate e doar un vis ce nu ar putea sa fie finalizat. Ce aleg?
  Multa vreme nu am stiut. Atunci m-am intrebat pe ce drum sa apuc.Un drum nesigur dar plin de merite sau drumul cu multe semne de circulatie si presarat cu alte suflete care merg in aceeasi directie? In fapt ce vreau sa devin, scalv al mintilor deja spalate sau exceptia de la regula?
  Raspunsul il stiu acum, aceasta nu e o justificare, e doar un drum pe care mi l-am ales ca fiind calea cea mai buna, in care ma regasesc si sunt de parere ca in viata drumurile, provocarile ne aleg pe noi pt a demonstra celor din jur ca suntem capabili sa le facem fata cu brio. E valabil pt toate aspectele vietii: profesional si personal, apropo de tot ce postez pe pagina personala de facebook si pe blog, iar cine nu e de acord cu cele spuse e rugat sa debifeze prietenia noastra virtuala. In final nu poti fi iubit de toata lumea :)

  Visez o lume in care oamenii interactioneaza agreabil si civilizat si nu simt nevoia sa “se exprime” in mod gratuit.

 Lucrurile care imi plac: punctualitatea, iubirea care simt ca imi e impartasita, muzica buna,  mancarea traditionala romaneasca, ordinea si curatenia, oamenii adevarati si sinceri,poeziile, dulciurile...si cam atat.

  E cam tarziu si lauda de sine nu miroase a bine. Sunt un om normal, poate putin mai exigent, sincera sa fiu.Imi place sa cred ca sunt cel mai dur critic al meu.

  URASC MINCIUNA, PERVERSITATEA, LAUDAROSII, PROASTA CRESTERE, EFECTUL DE TURMA..si ar mai fi si altele.....Imaginea din oglinda este singura care nu ma minte, e prietena cea mai sincera. Mult timp am facut eforturi de a fi cum isi doresc ceilalti si e singurul meu regret. Am renunțat să fac eforturi pentru a fi pe placul lor, pentru că știu că oricât m-aș strădui nu voi reuși niciodată să-i mulțumesc pe toți.

  Mă sensibilizează copiii, bătrânii, animalele şi suferinţa semenilor. Nu voi spune niciodată “nu” atunci când cineva va avea nevoie de ajutorul meu. Nu pot trece indiferentă pe lângă cineva care plânge, pe lângă un om bolnav sau pe lângă un animal rănit. Şi nu pot trece indiferentă pe lângă flori, pomi, oameni care zâmbesc şi lucruri care îmi încântă privirea şi îmi fac sufletul să vibreze.

  Îmi doresc să fiu mai bună, mai umană, mai sinceră, mai loială, mai iertatoare şi fac eforturi să corectez ceea ce nu îmi place la mine.
Sunt un om ca toti ceilalţi, un om cu vise, cu frământări, cu regrete... sunt un om imperfect, care visează la o lume perfectă, chiar daca pt ceilalti pare a fi ceva imposibil.Cam atat...

In randurile de mai jos am cules pentru voi cateva poezii, ce in clipa asta ma regasesc in versurile lor:

Nu-mi amintesc din care vis
Mi-am luat oglinda viitorului
Știu doar că am găsit în ea
Prea multă durere și dragoste
Iubire și ură
Și-am spart-o!
Nu-mi amintesc în care vis
Am văzut fața adevărată a lumii
Așa cum sunt gândirea și dorința
Și m-am îngrozit de alții
Și m-am trezit!
Nu-mi amintesc din acel vis
Decât că omu-i un nemernic
Că minte, chinuie sarcastic
Că vrea chiar tot pentru nimic
Și m-am scârbit.

Cad lacrimi, mi-e sufletul trist
Nu trăiesc , doar exist .
Nici nu mor , ci renasc
din tăcerea ce-n noapte suspină
Când pământul , miroase a vină .
Nu pășesc , ci zbor în neant
Străbat universul într-un țipat
Zugrumat în tăceri care dor .
Sudoarea îmi curge pe-o tâmplă
Simt un rece fior .
Adun stele și-mi fac o cunună
Fiind mireasa nopții albastre
Văd zburând înspre cer , păsări măiastre.
Și-mi cresc aripi negre de corb
Văd azi lumea cu ochii de mort .
Cerul se sărută pătimaș cu pământul
Apa se iubește frenetic cu vântul
Luna -și plânge soare-n așteptare
Inima-mi țăndări ,îmi moare , îmi moare
Zbor spre un nor , să nu mor....să nu mor....

Uneori mi-aş tăia viaţa pur şi simplu-n două părţi,
Două drumuri diferite, două pagini, două hărţi,
Două vise împlinite, poate trei sau nici măcar
Dar, cu lacrimile mele, orice-aş face-ar fi-n zadar.

Mi-aş acoperii coşmarul şi durerile cu rouă,
Cu petale de narcise, trandafiri tăiaţi în două,
Raze de soare finuţe, mângâieri cu fulgi de nea
Dar, din nopţi, umbrele crude mi-ar ocupa orice stea.

Pe un taler al balanţei, vrând-nevrând s-ar năpusti
Toate lacrimile mele, din adâncul inimii,
Le-aş pune-n recipiente mult prea mari pentru o viaţă,
Călăuză mi-ar rămâne doar iubirea şi-o speranţă.

Uneori gândesc că poate, toate sunt din vina mea,
N-am rostit cuvântul care să-mi alunge viaţa grea,
Nici în scutec, nici în şcoală, nici măcar la tinereţe
N-am ştiut să-mi trăiesc viaţa folosind mai multe feţe.

Mi-am dus crucea cu migală chiar dacă m-a gârbovit,
Mi-am ascuns sub vers durerea şi apoi l-am dăruit,
Am pus lacrimilor rime şi le-am metamorfozat
Să pară totul o joacă de suflet cicatrizat.

Uneori când noaptea vine cu praf de stele pe vers
Mi-aş tăia sufletu-n două, să pară totul invers,
Alteori aş spăla-n lacrimi tot trecutul dureros
De-aş putea păşi o clipă pe un drum mai luminos.

O lume atäta de nebunä!
Si cätä urä si cät chin,
am devenit mai räi ca serpii
nu vrem sä mai iubim..
scuipäm venin.
Si alergäm asa prin viatä..
negri la suflet si inräiti,
träim o lume prea NEBUNÄ
cu mincinosi si ipocriti!
Ca niste turbäturi
cälcäm pe suflet
si singuri ne impingem
la mai räu,
din egoism nu vrem sä facem bine
uitänd de Dumnezeu!

Ceva te destrama.
Cand te simti fericit,
Imediat esti zdrobit.
Cand vrei sa fii mai bun,
In jur e doar fum.
Iar cand ceva iti doresti,
Nici cum nu primesti.
Dorinta ta se stinge usor
Dar in tine arde un foc de dor
Sa simti inca o data ce e implinirea
Si daca se poate sa atingi fericirea
Dar totul pe loc se sfarseste
Focul din tine nu se mai inteteste
Se stinge usor si iti omoara vointa
Ai face orice sa ti se-ndeplineasca dorinta
Ramane in scrum doar amintirea
Ca ai vrut candva sa atingi fericirea…

Un gest mic pentru o cauza nobila

  Se intampla anul trecut, de Craciun. Conducerea Universitatii Babes Bolyai din Cluj, unde studiez Psihologia si Stiintele Educatiei a pornit o impresionanta campanie de intrajutorare pentru un Centru de Plasament din Cluj. A fost o initiativa frumoasa, urnele special amplasate au fost in scurt timp umplute de colegii mei cu hainute, dulciuri, carti si cateva jucarii de-ale noastre care se aflau in stare buna.

  Am ramas marcata pentru ca unii numeau centrul “acasa”. Cu suflet curat, cu ochii mari, cu parul valvoi, aceste mogaldete privesc inainte, spre viitor. Am incercat, cu mic, cu mare sa aducem un strop de bucurie in viata acestor copii lipsiti de dragoste parinteasca, pe care bataia si saracia i-au adus aici. S-a incheiat asa cum ne-am dorit, cu lacrimi de bucurie pe obrajii lor si cu speranta intr-un viitor mai bun. 

  Sentimentele trezite in mine m-au facut sa-mi promit ca voi reveni ori de cate ori voi gasi oameni cu suflet mare care vor dori sa le sara in ajutor. Si pentru ca nu poti uita niste suflete abandonate acolo, anul acesta mi-am propus de 1 iunie, ziua internationala a copilului sa le fac din nou o vizita si am pus planul la bataie din timp pentru a ne organiza asa cum trebuie. 
  O prietena m-a sfatuit sa apelez la diferiti sponsori ce se pot alatura in colecta noastra, sa le facem viata mai usoara acestor copii. Zis si facut. Am trimis cateva e-mailuri si raspunsul nu a intarziat sa apara. Primii care au dat curs acestei initiative au fost cei de la Jucarii-Online.EU. 

Ei ne-au asigurat ca ne vor trimite cat de curand jucarii pentru
toate varstele : masinute electrice , avioane, papusi, roboti, figurine, trenulete, puzzle-uri, dar si carucioare, balansoare, tarcuri si biciclete pentru activitatile din curtea Centrului de Plasament, pentru o copilarie cat mai frumoasa a acestor micuti. Asteptam e-mailurile de alaturare si de la ceilalti sponsori si oricine e binevenit in campania numita Salveaza Copilaria..O fapta buna nu strica niciodata!

Aaa, era sa uit. 1 iunie e ziua tuturor copiilor, adica si al tau, asa ca nu ezita. Apasa aici  ,sigur vei gasi cadoul perfect :) .
   
 Articol scris pentru BlogAwards.

Eu, un actor pe scena vietii...

 

Oceanul, fără râuri , rămâne doar pământ
Pământul, fără iarbă, devine doar cuvânt
Cuvântul nerostit e punte spre uitare
Uitarea-i ce se-alege din tot, fără valoare
Valoarea o măsoară doar omul în cuvânt
Iar omul, plămădeală din apă şi pământ
Calcă pe tot ce-i sacru, prezentul i-e avânt
Uitând că existenţa e doar o noţiune
Când lasă la tot pasul doar praful dintr-o lume!

 

 

La-ncheietura mîinii mele-ascult
cum povesteşte viaţa, şi mă mir,
şi-mi amintesc şi-acuma c-am fost fir
de iarbă, şi-am fost scoică, mai demult.

Şi poate mai-nainte-am respirat
pe-ntinderile vaste, şi-am privit
în faţă cerul tainic şi-am dorit
să nu mai fiu ocean, şi-am fost uscat.

Eu ştiu ce simt copacii care cresc,
şi fructele pe creangă cînd se coc,
ce simt vulcanii care izbucnesc,
c-am fost copac, şi ramură, şi foc.

Cu şerpii pe nisip am stat la soare
şi-am mers la vînătoare, şi-am ucis,
în piatră spaima gîndului mi-am scris
cînd îmi făcusem braţe din picioare.

Şi cîte somnuri nu mi-au trebuit
ca de la capăt truda să mi-o iau,
şi multe le-am uitat, dar pururi eu
am fost, şi niciodată n-am murit.

Magda Isanos - Cum povesteste viata

 

 

Să înăltam speranța ~

Alegeți drumul , găsește-ți calea
Uită durerea ,uită supărarea .
Vreau să zâmbești , vreau să trăiești
Precum o floare , să înflorești .


Nu e prea greu , nu-i nici ușor
Să lași de-o parte gândul grijilor .
Dar nu rătăci , mereu prin întristare
Privește cerul , să vezi cât e de mare .


Să înălțam speranța , iubirea s-o visăm
Din zorii și-n asfințit ,în suflet s-o purtăm .
Alegeți calea , ce vrei să o urmezi...
Încredere în viață , să ai și să visezi .


Uneori viața-i tristă , iar alteori e grea
Dar tu să ți-o iubești , căci este viața ta .
Și lasă-ți grijile , învață să zâmbești
Că viața-i mult prea scurtă , să nu uiți sa o trăiești .


Autor:Jurca Marinela Florina.

 

Cand trec pe strada nimeni nu ma stie
Sunt pentru altii doar un om trecand.
Ce poarta in privire bucurie
Dar sufletul si-l cara greu, plangand.

Cand trec pe strada cine stie oare
Ce taine pot ascunde ochii mei
Si ca dupa un zambet plin de soare
Se-ascund ca sa nu planga nori prea grei.

Cand trec pe strada nimeni nu ma-ntreaba
Nici cine sunt, nici care-i drumul meu
Toti ma vad singura, trecand in graba
Dar langa mine merge Dumnezeu...

Leapsa pentru fetele cu jurnal

Am primit de la  Cufarul cu bucurii o leapsa. Prima din viata mea, pe acest blog. O leapsa interesanta pe care am acceptat-o cu emotie si uimire.
Ramane de vazut daca si cele pe care le voi nominaliza mai jos vor fi la fel de promte, din inboxul meu nu raman niciodata necitite postarile lor.

Sa incepem conform planului primit:

1. Multumeste-i celui/celei care ti-a dat leapsa.

Ma bucura in primul rand faptul ca sunt citita, pentru ca nu e un blog foarte dezvoltat, care exista datorita unei provocari, venite din partea unei cunostinte si de aici a inceput totul, invatand zi de zi cam cum ar trebui sa procedez. Imi place sa fiu autodidacta, iar sfaturile sunt intotdeauna binevenite in masura in care sunt bine intentionate si spuse intr-un mod civilizat si politicos. Faptul ca sunt implicata in acest gen de activitati intre bloggerite ma fac sa cred ca "nu vorbesc" singura pe blog, asta era si scopul, ca si altii sa se regaseasca in situatiile si sentimentele descrise. Este prima persoana de la care vine aceasta confirmare, iar lucrul asta nu face decat sa-mi aduca o mare satisfactie.E un bun prilej sa- i multumesc inca o data, si acum sa trecem la treaba.

2.  Scrie 11 lucruri despre tine.

O sa incerc sa fiu cat se poate de obiectiva, sunt adepta zicalei : Lauda de sine nu miroase a bine!

- Sunt un suflet printre milioane de alte suflete , caruia ii place viata, rezultatul iubirii parintilor mei, 2 oameni modesti, cu frica lui D-ZEU .

- Ma consider o tanara implinita, cel putin pe plan sentimental, gasindu-mi linistea langa omul potrivit.

-Imi place punctualitatea, iubirea care simt ca imi e impartasita, muzica buna,  mancarea traditionala romaneasca, ordinea si curatenia, oamenii adevarati si sinceri, poeziile, dulciurile...

- Sunt un om normal, poate putin mai exigent, sicera sa fiu.Imi place sa cred ca sunt cel mai dur critic al meu.

-Sunt un om ca toti ceilalţi, un om cu vise, cu frământări, cu regrete... sunt un om imperfect, care visează la o lume perfectă, chiar daca pt ceilalti pare a fi ceva imposibil.

- Există o singură fortă în tot Universul, care mă poate îngenunchea: Dumnezeu.

- Îmi plac lucrurile simple, nu suport imitaţiile, prostul gust şi vulgaritatea.

- Nu concep viaţa fără familie, fara muzică, fără cărţi, fără iertare, fară prietenie, fără amintiri frumoase, fără armonie.

- Imi place sa ma regasesc in postarile altor bloggeri, in starile si sentimentele descrise pentru ca asta iti confirma ca nu esti singura care ai trecut prin situatii bune sau mai putin bune, ca asa e viata.

- Imi place sa minimalizez problemele zambind, in masura in care le pot depasi fara sa dramatizez si sa ma exteriorizez incarcandu-i pe cei apropiati.

- Imi place sa gatesc, sunt atat de pasionata de arta gatitului incat am deja o colectie de aprox 9000 de retete, fara exagerare.

3. Voi raspunde celor zece intrebari ce mi s-au adresat.

1. Care a fost cea cea mai grea si majora schimbare in viata voastra?

2. Daca maine ar fi posibil sa emigrati, unde v-ati stabili?

3. Cea mai frumoasa amintire a voastra este…?

4.  Ce ati scrie pe o foaie alba in momentul asta?

5. Unde incepe fericirea?

6. Ce citat va vine in minte?

7. Ultimul film documentar care v-a marcat este?

8. Ce nu va place la voi?

9. Incotro se indreapta copiii de azi?

10 Criticati-ma. Ce aveti sa-mi spuneti?       

     RASPUNSURI:

1.Atunci cand mama s-a stins din viata,  la doar 42 de ani, a trebuit sa renunt la copilul din mine, aveam 12 ani cand a trebuit sa preiau rolul de sora mai mare pt surorile mele.

2.Probabil pe o insula pustie, departe de tot ce inseamna invidie, prostie, egoism, ipocrizie, nedreptate, ura, agresivitate, opulenta.

3.Prima intalnire cu sotul meu pt ca am simtit ca imi e sortit.

4.Poezia lui Tudor Damian care se numeste Asta-s eu si care imi place foarte mult.

5. Acolo unde 2 suflete bat la unison si stiu sa provoace lacrimi de bucurie.

6.Ce nu te doboara te face mai puternic.

7. Condamnati la fericire, experimentul comunist în România - O istorie a experimentului comunist în România, scrisă de Vladimir Tismăneanu.

8. Mult timp am facut eforturi de a fi cum isi doresc ceilalti, desi poate nu meritau, suprimand adevarata mea persona litate.

8. Fiecare parinte viseaza la un destin de invidiat pentru copilasul lui, n-o sa auzi pe cineva zicand: fiul meu se va face camatar, criminal sau mai stiu eu ce alte grozavii. Depinde de mediul in care este crescut, de spiritul familiei in care isi primeste educatia - baza pornirii in viata si societate in acelasi timp (esentialii sapte ani de-acasa invatati peste tot). Dar in aceeasi masura depinde de alegerile pe care le va face singur atunci cand va fi capabil sa faca aceasta rational si calculat, perioada in care tot parintii ii vor veghea din umbra ca la cel mai mic strigat disperat sa le sara  in ajutor.

9. Aici las la aprecierea celorlalti, evident ca nu sunt perfecta, unii pot tolera mai usor unele lucruri, altii nu, depinde ce e prioritar si esential pt fiecare.

Eu am s-o trimit mai departe inspre:

-http://dordefemeie.wordpress.com/

-http://vorbele.wordpress.com

-http://makeupbyrouxy.wordpress.com/

-http://rusbianca.wordpress.com/

-http://beautybyalexia.wordpress.com/

-http://despresufletulmeu.wordpress.com/

-http://draculagirl.wordpress.com/

-http://delabogdana.wordpress.com/

-http://www.anca-crasneanu.ro/

P.S -  M-ar onora raspunsul vostru, precizez ca va citesc de fecare data cu interes si drag :)

 

 

Nopti albe, zile negre...

  E noapte, e tarziu, probabil multi dintre voi ati adormit de ceva ore. Ochii mei refuza sa se inchida, incertitudinea si nesiguranta din sufletul meu ma bantuie si imi creeaza o gramada de intrebari fara raspuns...
An dupa an, ma uit pe strada la fetele oamenilor si an dupa an vad cum dispare acea lumina care vine din interior atunci cand totul este bine. An dupa an crisparea chipurilor devine tot mai accentuata, valorile morale, in care am crezut, cad in derizoriu si nu te fac decat sa pierzi daca arati ca le respecti.
Grija zilei de maine ne face de multe ori sa nu mai dam importanta acestor valori, ne stinge acea lumina interioara, ne crispeaza chipurile si ne inchisteaza punand in pericol insasi existenta relatiilor interumane, ne face sa punem la loc de frunte moduri comportamentale de genul: "Decat sa planga mama, mai bine..".
Am crezut ca evoluam, insa se pare ca aceasta efemera evolutie inseamna de fapt involutie spirituala.
O data la patru ani incercam sa avem incredere si sa ne punem sperantele de mai bine intr-o mana de oameni.
Grija zilei de maine, mai accentuata cu fiecare zi, an dupa an, ne face sa ne pierdem incet sperantele si sa nu mai avem incredere.
Depinde de noi daca grija zilei de maine va fi mai mare sau mica. Depinde de noi atata timp cat avem mijloacele necesare pt a modifica datele acestea, in loc sa ne hranim cu sperante desarte asteptand ceva ce nu mai vine, acel mai bine ce ne-ar face noptile nopti si nu nopti albe si zile negre. Nici nu ma mai mira ca am ajuns o tara de depresivi, alcoolici, sinucigasi...
De fel suntem nationalisti, ne place tot ce e frumos in tara asta, cu bune si cu rele, uniti si saritori in caz de nevoie, dar totusi cu mainile legate cand e vorba de prosperitate pe plaiurile mioritice, suntem neputinciosi  adaugand in fiecare an pe lista de dorinte un trai mai bun si liniste sufleteasca. De multi ani traim intr-o continua frustrare:  ne-am obişnuit sa fim trădaţi, manipulaţi, ignoraţi, divizaţi de duşmanii din afară şi dinăuntru. Ne-au asasinat liderii, ne-au pus căluşul în gură, ne-au împărţit ţara şi bunurile cum au vrut. 

Aceste triste constatari nu au legatura cu politica, e pur si simplu parerea unui om obisnuit despre viata de zi cu zi, tot mai grea si mai trista, cu oameni posomorati, panicati de saracie si incarcati de griji si datorii care cred ca situatia actuala se datoreaza altora si nu resemnarii lor ce ne-a adus aici!
Stiu, sunt oameni pe acest pamant care poate traiesc la limita subzistentei si mai au inca un gram de speranta, poate si voi cei care cititi aceste randuri v-ati saturat de starile acestea din care parca nu mai ies, urmarita doar de ghinioane. Dar asta nu ma opreste sa-mi exprim nemultumirea fata de tot ce se intampla in jurul meu, sa spun cu voce tare ca ma simt cuprinsa de scarba, asteptand ziua in care lucrurile sumbre pot fi colorate în roz, măcar la exterior, cât să ne putem minti si să ne motivăm, să privim dimineata ca pe un nou început si nu ca pe acelasi moment al zilei în care ne reluam activitatea neputinciosi realizând că lucrurile nu se vor schimba vreodată în mai bine. 
In concluzie suntem doua Romanii: cea a hururimii, a masinilor de lux, a hainelor de firma si a cristalelor swarovski si a paturii de jos, a romanilor ce traiesc din minimul pe economie, din somaj, ajutoare sociale, pensii de handicap, a celor care aduna pet-uri si mananca din gunoaie... 

Suntem două Românii, iar distanta dintre noi se adânceste pe zi ce trece până nu vom mai avea valori comune deloc. Mă îngrijorează pentru că de una mi-e milă si îi doresc să nu fie sfărâmată de majoritate, iar de cealaltă mi-e frică de-a dreptul. Alegem singuri în fiecare zi spre care dintre Românii înclină balanta.
Poetul nostru, Stefan Octavian Iosif in poezia sa Painea noastra cea de toate zilele parca traieste si acum si a pus in randurile  ce urmeaza toata starea in care se afla tara in acest moment. Concluzia o trageti voi:


- Mi-e foame, draga mama; nu e paine? Mi-e foame, si sa stii ca am sa mor ! - Mai rabda, puiul mamii, pana maine, Ca mine iese plugul in ogor. - Mi-e foame, draga mama; nu e paine? De-amar de vreme tot m-ai amanat... - Mai rabda, puiul mamii, pana maine, Ca maine vom iesi la semanat... - Mi-e foame, draga mama; nu e paine? Nu-ti este teama, oare, c-oi muri? - Mai rabda, puiul mamii, pana maine, Ca graul pana maini va rasari... - Mi-e foame, draga mama; nu e paine? Vezi, inima mea bate tot mai rar... - Mai rabda, puiul mamii, pina maine, Ca graul nostru este la morar. - Mi-e foame, draga mama; nu e paine? Ah, tare mi-e teama c-o sa mor... - Mai rabda, puiul mamii, pana maine, Ca maine scoatem painea din cuptor... Dar cand crescu mirosul painii coapte, Odorul mamii, galben ca un spic, Isi inchinase fruntea peste noapte, Si de-atunci n-a mai cerut nimic. 

 (Dupa un vechi cantec german)
 

Din nou fara puteri...

  Nu stiu cum se face, inspiratia pentru micutul meu blog iese la suprafata numai atunci cand, in momente de rascruce imi sunt date peste cap toate valorile si ma rascolesc situatii nu foarte usor de uitat, ca si acum. Ce s-a intamplat conteaza mai putin, doar  o veste primita da totul peste cap si incep sa ma intreb de e real ori un cosmar ce ma oboseste psihic de nu mai am chef de nimic. Ce e si mai rau? Este ca nu pot plange, desi ma simt bolnava de suparare...Si atunci am momente in care as scrie totul pe o foaie. De multe ori am vazut scrisul ca pe o descarcare. Dar pun mana pe creion si incep sa mazgalesc ca si un copil mic. Nu prea stiu ce as vrea sa scriu, de unde sa incep, mintea mea este plina de ganduri care parca ma fac sa ma simt pierduta in ele. Parca totul este in zadar si nimic nu are rost, e un haos total. Sunt acele momente in care am impresia ca nu vreau sa mai lupt si as sta doar in genunchi si as plange.Sunt momentele in care as vrea sa stiu ce mi se intampla, sa pot explica sentimentele si sa pot fi din nou acel om care am fost candva. Pentru ca asa cum se spune, o suparare nu vine niciodata singura, ci se tin lant, un lant care parca nu se mai termina in viata mea...

Nu pot sa strig din rasputeri dupa ajutor si ma inchid in mine insami. Problemele raman acolo unde se da lupta cea mare, in suflet, si pentru ca el clocoteste intr-o mare de intrebari de multe ori ma intreb de ce eu, de ce acum. Intr-un final realizez ca am nevoie de un umar pe care sa las capul si sa-mi regasesc linistea interioara, ca  obiectele fara suflare sau tavanul la care privesc in gol nu aud si nu vorbesc! Si continui sa tin in mine totul. Nu pentru ca nu am pe nimeni alaturi, am un sot minunat, dar parca sunt lucruri care vreau sa ramana doar ale mele, sau pur si simplu vreau sa-l scutesc de o suferinta in plus, sa-l menajez, sa nu-l incarc cu fleacuri sau stari de moment, trecatoare, banale poate. Ma macina cateva zile dupa care plang puternic si ma lasa.
Incep iarasi sa zambesc, sa vad lumina zilei si parca zilele trecute nici ca au fost!
Dar inca nu am inteles nimic si nu am invatat nimic din cele petrecute. Data viitoare voi reactiona tot asa si ma voi plange din nou unui perete si unui tavan care nu raspund sau poate gasesc alinare pe un umar potrivit care sa ma inteleaga si sa-mi fie alaturi! 

Poate imi lipseste o prietena adevarata, lucru rar de gasit intr-o lume care se intrece in viata asta la datul la gioale, doar doar, o iesi mai fruntasa decat ceilalti...

Romania, vazuta prin ochii mei..

Scriu despre ce vad.Scriu despre ce simt.Scriu despre ce ma framanta.Acum mi-am propus sa scriu despre un lucru la care ma gandesc de cateva zile, pornind de la subiectul alegerilor din America, raportat putin la diferenta de electorat, poate nu ca nr de alegatori, ci ca si criterii de alegere.Titlul poate nu spune mare lucru, dar veti intelege spre sfarsit mai bine.

Ma trec multe stari stari si ganduri de ceva zile despre ce ma inconjoara, despre oameni, despre viata lor, nivelul fiecaruia de educatie, de gandire si viitorul care ne apartine fiecaruia prin deciziile pe care le luam.

Nu e un subiect despre politica, desi oricat am evita-o, e principala cauza a Romaniei de astazi. Am 26 de ani, nu ma pasioneaza domeniul acesta, insa oricat de nestiutor ai fi, viata cotidiana iti da toate raspunsurile, starnind frustrari.

Inca de cand ne trezim dimineata, grabiti in trafic sa ajungem la servici, pana seara, cand dupa o zi de munca, fiecare, cu un ban in buzunar, mai mult sau mai putin, ajunge acasa unde trebuie sa puna hrana pe masa copiilor sai sau sa-si asigure un minim de confort pt supravietuire (dus, caldura, etc).

Asa ca, precum vorba aceea “toate drumurile duc la Roma”, acelasi lucru se intampla si cu politica, pe care unii, cu resemnare, o dezbat la colt de strada, in parcuri, pe peronul garii, in mijloacele de transport sau mai nou, pe retelele de socializare.Oricat i-am blama sau invinui, reprezentantii nostrii nu s-au ales singuri in functii inalte.

Aici ma refer in special la omul aflat in nevoie care e de fiecare data tinta gogomaniilor inventate peste noapte, aducatoare de cat mai multe voturi. Omul acela de jos, care se zbate in saracie, cel care isi creste copii in conditii insalubre, cel care primeste somatii de la bancile unde e dator vandut, care e executat silit pt neplata intretinerii, cel care isi duce traiul amarat, care adoarme nemancat sau in odaia caruia bate frigul si ploaia.Categoria aceasta sociala, intr-un nr atat de mare din pacate a fost masa electorala manipulata, cei care “si-au vandut” votul pt o punga de zahar sau o suma infima de bani ce le asigura traiul pt cateva zile, dupa care s-au intors neputinciosi in casele lor sarace si goale, dezamagiti si asteptand alti 4 ani pt sperante desarte sau o lege care sa le mai usureze viata.

Nu trebuie sa ai o mare experienta in spate sau 2 facultati la activ ca sa observi toate problemele astea, sunt la tot pasul, unde vezi cu ochii.Nu sunt nostalgica dupa ceva sau cineva, sunt prea mica pt a avea amintiri din perioada comunista ( pe atunci aveam doar 3 anisori), ci pt ca traiesc in acelasi oras in care-i simt si pe cei optimisti, putini la numar, ce inca mai au sperante si asteptari politice, dar ii vad si pe cei dezamagiti, cu gand de duca. De la toti, fiecare zi e o lectie.Uneori rad, uneori plang alaturi de ei, uneori ajut, daca pot, de la toti ma incarc, fie pozitiv, fie negativ.Dar cel mai important, trag concluzii, ca asa e la final.

De fapt concluzia e una singura si am mai spus-o, dar merita repetata. Si anume, ca doar cei carora le spui exact ce vor sa auda vor crede in tine si te vor sustine neconditionat (- vezi fenomenul DDD :) ).Lucrul asta e valabil pt toti politicienii.

Un amic de-al meu spunea intr-o zi ca cele mai mari minciuni se spun intr-o partida de amor, la pescuit si in campanile electorale. PERFECT ADEVARAT!

Revenind la oameni si alegerile lor de orice natura, observ ca nimeni nu isi reproseaza incredera investita sau nu-si asuma, toti preferand sa arunce cu pietre in cei ce i-au folosit , desi la viitoarele alegeri cad din nou in plasa, parca uitand situatiile din trecut si nevoile lor, cand isi trimiteau copii la cersit din lipsa banilor sau desculti la scoala, cand poate rudele lor au murit din cauza sistemului sanitar “in coma”, cand “au mers cu nasul” pt ca nu si-au permis un bilet de tramvai, cand si-au vandut si gecile de piele pt un baton de salam, cand copii lor, masteranti nu au avut locuri de munca, cand au primit ciocolata si pantofi cu toc la inundatiile din anii trecuti, cand copii lor au crescut langa bunici, cu dor de parinti plecati printre straini, cand au tremurat de frig la mitting-uri, dar nu s-a schimbat nimic si lista ar putea continua.

De aceea cred ca in primul rand, avem de lucrat putin cu noi insine, inainte de a investi pe cineva sa ne reprezinte undeva.

E foarte greu, de acolo de jos, un om care are nevoie sa i se proiecteze o imagine mai optimista a viitorului sa cantareasca lucrurile, insa continuand naivitatea aceasta nu vom face decat sa ne adancim in greutati si nereusite si sa avem sperante desarte. Luand la puricat toate programele electorale ale politicienilor nostrii, cate din ele s-au realizat?

Cate din planurile noastre au esuat datorita birocratiei, datorita legilor strambe sau datorita crizei economice din care nu se stie cand vom iesi???  Asta nu inseamna ca nu ne vom mai implica, ca vom parasi cu totii Romania, doar ca uneori ma apuca furia a tot ce ne inconjoara si ne scarbeste, amintindu-mi versurile acestea care spun cat de manevrabili si neputinciosi suntem:

sau asta:

:(

E toamna…

  Cu genunchii ghemuiti pe fotoliul din camera ma asezasem dimineata, somnoroasa si buimaca, dupa somnul linistit din noaptea ce tocmai trecuse. Usor amortita, cu ochii lipiti mi-am dus la bun sfarsit ritualul de dimineata ( dus, imbracat, machiat), dar si facutul unui ceai aromat de fructe - noul meu obicei sanatos si binevenit dimineata, inainte de a pleca la job.

Privind din fotoliu, locul meu preferat de relaxare, constat cu amaraciune ca toamna isi intra in drepturi ; racoare, agitatie, trafic, dar si natura care pe zi ce trece capata mirosul si culoarea aramie specifica.

Nu vreau sa cred ca am intrat in butoiul cu melancolie, dar constat si in sufletul oamenilor o usoara schimbare. Parca sunt mai grabiti, mai infrigurati, dar si ingandurati parca.

 Odata cu inceperea scolilor, primele ore ale diminetii sunt agitate:claxoane, elevi cu ghiozdane in spate, deschiderea magazinelor, a pietelor, aglomeratie, gospodine, “furnicute” cum imi place mie sa le numesc, dormice sa-si umple camarile cu bunatati (compoturi, conserve), toata lumea e in miscare si fiecare parca ne grabim undeva.

Daca stam bine si ne gandim, doar cateva saptamani ne mai despart de sfasitul anului, si fiecare avem un plan de indeplinit pana la finele acestuia. Ne apropiem usor de bilant, recoltele s-au strans, mustul se transforma in vin, toate lucrurile se aseaza, conservele asteapta cuminti in camara taierea porcului, e perioada pregatirilor gospodaresti, dupa care urmeaza o alta etapa, odata cu primii fulgi ;perioada concediilor la munte, a bulgarilor de zapada si a ofertelor de tot felul prin magazine. Niciodata nu am inteles aprovizionarea in exces, exagerarile alimentare pt ca logic si in timpul anului trebuie sa avem o alimentatie diversificata, poate nu atat de bogata caloric, dar cum si eu am o slabiciune pt dulciuri, incerc sa-i inteleg si pe ceilalti.

Dupa care urmeaza magia sarbatorilor, a revenirii familiilor de pe alte meleaguri, a meselor imbelsugate, a lemnului ce trosneste in soba, a colindelor stravechi, a linistii, a pacei cu noi insine, ce ne ajuta sa intram si sa simtim atmosfera de sarbatoare, sa ne bucuram alaturi de cei mici de venirea lui Mos Craciun, de bradul frumos impodobit, s.a.m.d.

Desi nu sunt o iubitoare a sezonului rece, toate lucrurile frumoase din jur si o cana de vin fiert fac parca iarna mai usor de traversat.

Abia dupa aceea, cand tot romanul sarbatoreste in propria casa, ciocnind si radicand cate un pahar de bucuria revederii si a putinului timp petrecut impreuna, poti spune cu adevarat ca se asterne linistea. 

Imi imaginez un capat de ulicioara de unde se vad cosurile caselor fumegand si se simt mirosul cozonacilor si al mancarurilor aburinde, iar dintr-un alt colt franturi de muzica buna, cu care romanii se petrec in zile de sarbatori.

Din ce observ, asteptarile romanilor cresc an de an in materie de distractie, sigur, acum, in functie si de buzunar. Insa eu, fire conservatoare, raman tot la varianta traditionala, clasica, in locul vacantelor exotice si super luxoase.

Daca e sa ne intoarcem la inceputul postarii mele, acesta e sirul normal al lucrurilor, odata cu venirea toamnei, din punctul meu de vedere, pt ca asta invatam de cand suntem mici. “Sa-ti faci iarna car si vara sanie.” Vorba asta o stiu de mult, de la bunici, care intotdeauna erau prevazatori si strangatori ca furnicile.

De aici si admiratia mea pt taranul roman, om gospodar, cu frica lui D-ZEU, care isi creste copii si nepotii in spiritul familiei unite si iubitoare.

Si totul e ciclic, dupa o toamna racoroasa, o iarna cu turturi la ferestra, vom fi din nou martori ai reinvierii naturii, an de an, daca D-ZEU e bun cu noi si ne ofera aceasta sansa.

Complexele si personalitatea

Inca de cand devenim constiente de faptul ca noi, femeile, avem arme de seductie prin care putem zapaci mintile oricarui urmas al lui Adam, incepem o prietenie tacita cu oglinda (treaba asta debutand din pragul pubertatii), ea fiind o prietena sincera, realista si loiala. De atunci incolo, incepem un adevarat studiu al aspectului nostru fizic din cap pana in picioare. De la firele rebele de par ce nu ne asculta cateodata si pana la degetele picioarelor obosite si umflate dupa o noapte pierduta prin cluburi sau discoteci. Lucrul acesta e cat se poate de normal legat de evaluarea aspectului nostru, a calitatilor, a detaliilor care ne avantajeza, dar si al defectelor, al micilor imperfectiuni, uneori chestii minore, insesizabile, alteori vizibile, dar mai ales ironizate de cei din jur. Aici vorbesc de defectele majore cu care ne poate “inzestra” sau nu natura, corigibile doar prin interventii costisitoare, dificile sau dureroase. Insa ce nu inteleg eu de multe ori e reactia celor din jur, persoane necunoscute ce se grabesc sa eticheteze un om in functie de cum arata.

Opinia mea personala e ca in primul rand nimeni nu e perfect, unii poate pe exterior sunt ca un mar rosu si frumos, insa sufletul incarcat de pacate, pana la urma viata in sine nu este un podium numai de fotomodele. Cu totii avem poate un cos pe fata, un nas prea mare, un dinte stramb sau lipsa, buze prea subtiri sau prea groase, umeri cazuti sau celulita pe picioare.

Nimeni nu e bucuros detinand astfel de neajunsuri, unele dintre ele putandu-le masca prin vestimentatie sau machiaj, iar altele se vad cu ochiul liber oricat ne-am stradui sa le mascam.

Imi e imposibil sa cred ca nimeni nu recunoaste macar unul din lucrurile enumerate mai sus si in functie de asta sa nu fi simtit macar o gluma proasta facuta candva pe seama aceasta.

Personal cunosc oameni cu deficiente fizice majore, oameni cu caracter, cu suflet mare, de incredere in orice situatie, dar ocoliti si jigniti de oameni fara educatie.

De aici si razboiul interior ce se declanseaza in noi, devenind neintelesi, si izolandu-ne, cel putin in cazul meu. M-am lovit mereu de atitudinea necivilizata a unora, si atitudinea aceasta mi-a daunat multi ani personaliatii mele, tot timpul fiind retinuta, timida timorata, in creierul meu aflandu-se “ un pitic”ce nu imi permitea sa fiu eu insumi. Asta pna intr-o zi, cand obosita fiind de jocul asta, mi-am dat seama ca nu fac decat sa atrag atentia celor din jur, sa arat lumii cat de sensibila sunt la reactiile lor, lucru care nu trebuie acceptat, pt ca mai presus de toti suntem noi si interiorul nostru care trebuie sa fie impacat cu tot ce suntem in intregime, nu doar ambalajul, care oricum e trecator, imboboceste, infloreste si apoi se ofileste.

 Pana la urma e si o vorba care spune ca toata lumea la un loc nu poate inlocui o persoana draga sufletului nostru, dar persoana iubita, in momente grele, prin prezenta si sarmul ei poate valora cat toata lumea la un loc.

  

Cred ca orice om are o pereche undeva, intr-un colt de lume, asa cum orice buruiana are umbra sa. Datorita acestei jumatati a sufletului sunt eu, cea de astazi, nu total dezinhibata, insa nici cu potile comunicarii total inchise, zavorate cu lantul ruginit pe care a reusit sa-l sparga pt a-mi demostra ca ma pot schimba, ca pot fi deschisa comunicarii si dorintei de evolutie.

Ma intorc cateodata in trecut cu gandul si imi aduc aminte cu cata atentie imi alegem vestimentatia in functie de locul unde urma sa merg; imi aduc aminte si de sacii de imbracaminte aruncati pt ca nu ma avantajau fustele scurte, bluzitele decoltate, rochiile elegante, dar fara maneci sau cu spatele gol, sau se intampla cateodata sa ma izolez in casa, unde plangeam ore in sir cu capul in perna comparandu-ma cu alte fete de varsta mea.

Totul a inceput de la 12 ani, cand glanda tiroida a intrat in actiune, declansata fiind de un eveniment tragic petrecut in familie. De acolo lucrurile au scapat de sub control, poate concentrata fiind pe altceva nu am acodat destula importanta si astfel s-a ajuns la aceasta situatie, aproape de pragul anorexiei. Cu toate astea, cand credeam ca nimeni nu ma va iubi vreodata, am intalnit un suflet bun, care imi este alaturi si astazi si alaturi de care am trait cele mai frumoase clipe. El m-a ajutat sa depasesc multe obstacole ce nu-mi permiteau sa fiu EU.

Concluzia e ca spiritual critic trebuie sa existe, insa moderat, trebuie sa ne accepam asa cum suntem, gata sa ne asumam si criticile constructive, iar mai presus de toate intotdeauna trebuie sa ramana atitudinea demna si curajoasa. Mi-as dori ca toti cei ce nu au altceva mai bun  de facut decat sa batjocoreasca un om sa se priveasca atent in oglinda, sa realizeze ca D-zeu nu a facut clone, copii la indigo ale lui Marlin Monroe, insa de multe ori sufletul poate intrece inzecit frumusetea trupeasca.

Aspectul fizic fara indoiala ca deschide multe usi, uneori poate prea multe, insa traim intr-o tara libera, unde avem dreptul de a ne alege anturajul si apropiatii in functie de punctele comune si drumul pe care il alegem in viata.

Sanatatea, cea mai de pret avutie

Intamplator, zilele trecute navigand pe internet in cautarea unor informatii, am citit undeva un comentariu al cuiva care spunea ca in timp ce unii cedeaza usor psihic la cea mai mica problema, aplicand lozinca “vreau sa mor”, sunt milioane de oameni in lume, in cele mai grele suferinte, ce isi doresc sa mai apuce ziua de maine.

Practic, inca de la nastere, in afara temerilor obisnuite, normale, singurul lucru ce ne inspaimanta cu adevarat e moartea. Suntem constienti ca va veni candva, dar parca oricat de grea ar fi viata, cu totii ne dorim sa traim, cum altfel decat sanatosi si voiosi. Putini sunt norocosii ce in asta viata nu au cunoscut durerile, si aici ma refer la cele fizice,  incepand cu nazbatiile copilariei ce ne aduceau vanatai in genunchi, pana la dureri ce ne impacienteaza, luand drumul farmaciei sau al cabinetului medical.

De aici si titlul postarii mele. Sanatatea ne poate da speranta zilei de maine, curajul de a privi zambind catre viitor, ne ofera sansa de a ne bucura de familiile noastre si tot ea ne poate tine departe de tot ce e frumos pe asta lume, spitalele fiind a doua casa pt cei ce nu o pretuiesc sau au ghinionul de a mosteni genetic unul din parinti sau membrii ai familiei.

Nu de putine ori mi-a fost dat sa aud in cazul salutului de ramas bun in loc de “ la revedere” o urare de sanatate, asa cum se obisnuieste pe la noi. Daca la prima vedere acest salut poate fi cat se poate de banal, la propriu, sanatatea ne da ocazia unei revederi sau nu.Tot ea ne face sa vedem viata altfel, mai ales cand devenim pacienti tintuiti pe un pat de spital, ne face sa ne intoarcem la niste valori atat de simple, realizand ca nu suntem decat niste simpli trecatori, si cred ca de aici si intrebarea: “Oare ce luam cu noi cand nu vom mai fi? ” Parca ne indeamna la omenie, la analiza, la schimbarea modului de percepere, la aplecarea catre calea bisericii, din pacate amintindu-ne doar ca de o ultima carte de Dumnezeu, atunci cand lupta cu viata atarna de un fir de par.

Insa cum niciodata nu e prea tarziu, Dumnezeu iarta si asteapta indreptarea noastra a tuturor, sa nu uitam ca suntem o creatie a Lui si tot El ne tine in viata, sa-I multumim pt ceea ce suntem si avem si sa ne rugam de sanatate, caci asa cum se spune, daca suntem sanatosi le facem pe toate la timpul lor!

Asa ca nu-mi ramane decat sa va urez SANATE MAXIMA si va astept cu drag sa reveniti sa-mi cititi gandurile asternute aici.

Dupa 5 ani…

  Amintirile ma rascolesc, precum rascolesc sobolanii, grânele din hambar. Eu sunt săraca, aşa am fost mereu. Nu am lucruri de valoare, nu am o casă mare, nu am nimic ce si-ar dori altcineva. Totusi sunt fericita, da sunt fericita că sunt bogata, iar bogătia mea se măsoară în ceea ce contează cu adevărat. Am fost binecuvântata cu o minunătie de barbat, care-mi este alături de 5 de ani.
Ne întelegem  din priviri, eu stiu când il doare chiar dacă sunt departe, plecata undeva cu treburi. Are un suflet minunat iar ochii lui, chiar dacă acum sunt obositi, când mă privesc mă simt ca la inceput. Cu el în inimă si-n gând, nici n-am băgat în seamă toate greutătile si necazurile prin care am trecut, fiind nevoiti sa o luam practic, asa cum se spune, de la lingura si sare. Le-am depăsit cu zâmbetul pe buze. Acum este usor, insa la bătrânete toate vor fi dureroase, grele si obositoare.
Din fericire, el are suflet mare şi mă ia aşa cum sunt şi nu dă multe parale pe lucruri fără importanţă, cum ar fi bogăţiile, faima sau pământuri rodnice . Mi-e atât de drag, când il vad trezindu-se cu mine in brate!
El m-a învăţat, mi s-a dăruit cu sufletul şi inima lui mare. Mi-a arătat că dragostea e totul, iar restul, doar amăgire este. Acum, privind în urmă, realizez ce norocoasa am fost. Eram o copila fără şcoală, cu mintea plecată numai după şotii, când l-am văzut prima dată. La început nici nu l-am remarcat, în drumul spre casa. Totuşi, orasul e mic şi i-am vazut privirea ce ma urmarea de la distanta. M-a fermecat. Dar eu eram sărmana, nu îndrăzneam să sper. I-am zâmbit, plina de emoție, şi el mi-a răspuns cu un surâs ce din soare era rupt.
Amintirile sunt multe şi dragi. Aproape că nu cunosc un loc în casă sau prin oras, unde să nu am o amintire dragă cu el, zâmbindu-mi dulce.
M-a învătat ce e IUBIREA. Mi-a arătat un răsărit, o muscă, o floare, o albină şi tot ceea ce ne înconjoară. Dragostea deplină pe care o aveam pentru el m-a ajutat să văd lumea prin ochii lui minunaţi, am putut să simt cu degetele lui şi cu sufletele îngemănate, am pornit să cercetăm această lume minunată. M-am schimbat. Am ajuns să mă bucur de tot și toate, cu inima deschisă şi plină de iubire. Totul este atât de minunat. Iar asta simt de 5 de ani. E un miracol şi o binecuvântare trimisă mie de Creator. În fiecare zi îi mulţumesc pentru că are grijă de sufletele noastre şi ne dă atâta bucurie.
Dar alţii nu-s așa ca noi, sunt trişti, îngrijoraţi şi parcă pururea trăiesc într-o celulă în care singuri s-au închis. Ei de mult au pierdut cheia şi acum privesc minunea lumii, printre zăbrele.
Ma intorc in trecut si ochii mi se umezesc. 5 ani si o gramada de amintiri navalesc, momente frumoase de implinire care vor fi povestite cu zambetul pe buze cand dalbe plete vom purta pe umeri si nepotii vor intreba asa cum se obisnuieste de povestea noastra...