Viata in propriile maini

  Se temea lumea ca nu o sa avem iarna. Avem din plin..E timpul povestilor la gura sobei. Nu puteam sa nu retraiesc cateva momente importante din trecut, care m-au calit si sa-mi arat recunostinta fata de  oamenii ce mi-au dat putere sa merg mai departe..

  Putini dintre voi stiti faptul ca nu am avut o viata prea usoara. Dupa o copilarie scurta, in care parintii s-au straduit sa ne ofere  atat cat se putea la vremea aceea, viata a luat o intorsatura brusca. Mama s-a stins, dupa o lupta grea, cu o boala nemiloasa, iar eu, fiica cea mare a lor, le-am indrumat pasii celor 2 surori mai mici, catre o viata in care doar credinta in Dumnezeu, cinstea, omenia si notele din catalog aveau sa ne dea o speranta catre o viata mai buna.

A urmat o perioada dificila  pt familia mea, timp in care tata ( Sfantul meu pe acest pamant ) a facut eforturi deosebite ca noi, cele 3 fete, macinate de dorul mamei,  sa traversam acesta perioada cat mai usor.

  Anii au trecut.  Fetita aceea, mica, timida, cu ochi verzi , compatimita de unii pt trecutul dureros, incurajata de familie, are astazi un trecut de care nu ii este rusine, fara compromisuri majore.

  La varsta de 16 ani, dupa terminarea unor cursuri in domeniul industriei textile, impinsa de atatea lipsuri si greutati, m-am prezentat a doua zi la poarta unei fabrici de confectii din oras, unde dupa mai multe probe, in diverse faze, am fost acceptata in sectia de finisat. Pentru necunoscatori, e una din fazele terminale ale unui produs de imbracaminte, inainte de a fi livrat catre destinatia unde clientul o comercializeaza ( export). Acomodarea cu programul, colectivul, munca la norma si tot ce presupune statutul de angajat nu au fost deloc usoare, datorita conditiilor de munca, orelor suplimentare in care eram exploatati la propriu, si remuneratiei, deloc egala cu munca si efortul depuse. Toate astea nu mai contau, eram mandra pt oricine dorea sa stie ce mai fac sa mentionez ca acum sunt pe picioarele mele si ca lucrez pt putinii banuti, din care reuseam sa-mi bucur si surorile cu ceva dulce in ziua de salariu, iar in casa contribuiam la cheltuielile familiei, pt bunastarea noastra. Nici nu mai conta cate ore dormeam pe noapte, diminetile geroase cand alergam sa prind tranvaiul ce avea sa ma aduca din nou la munca, sau faptul ca timpul liber era un vis. Nu pot uita, si pastrez si acum un carnetel in care imi notam ce vis urma sa-mi indeplinesc din avansul sau lichidarea lunii urmatoare. Si cat de mandra eram de mine si de lucrurile cumparate, cu 2 maini micute si dibace. Unde mai pui ca aveam si rate pt o masina de spalat, ce mi-a usurat munca si timpul, chiar daca in acte figura tatal meu, minora fiind. A fost decizia mea, am riscat si nici in ruptul capului nu vroiam sa renunt.

  Dupa 4 ani de croitorie, in care tehnic vorbind, invatasem sa fac aproape orice, l-am intalnit pe sotul meu. Atunci mi-am zis ca am nevoie de o schimbare, ca vreau si pot mai mult. Sotul mi-a fost alaturi, m-a incurajat si am decis impreuna ca voi face un curs de vanzari, urmand prin acest lucru sa fac o reconversie profesionala. Viata mea s-a schimbat, eu m-am schimbat de atunci, am invatat multe, dar mai ales, la nivel de comunicare cu oamenii, in general.

  Cum orasul in care locuiesc e intr-o criza financiara fara iesire parca, asta a afectat involuntar si din punct de vedere al ofertei de locuri de munca. Au fost perioade in care am acceptat si posturi prost platite, sau neplatite, datorita neseriozitatii angajatorului.

   Din toate am invatat cate ceva, am invatat sa ma apreciez  pt calitatile dobandite, am “furat” meserie de la oamenii mai buni ca mine, si nu imi este rusine, chiar daca intr-o perioada scurta a vietii mele am dat cu mopul intr-un supermarket, din dorinta de a contribui, atat cat puteam, impreuna cu sotul meu, la construirea unui viitor impreuna. Si exemplele pot continua, pt ca munca innobileaza omul, atata timp cat e cinstita si legala. Am vandut si gogosi in piata, si casete, sau CD – uri cu muzica, am facut popcorn, sau pizza, am ambalat biscuiti, am fost agent de vanzari la o firma de telecomunicatii, iar in prezent sunt lucrator intr-un complex comercial, din orasul meu.
 

 

  La 27 de ani, am deja 7 ani de casnicie, inceputa de la lingura si sare, in care nu imi lipseste nimic acum. Orice inceput e greu, dar cu multa ambitie si sustinere, am reusit.

Oboseala, lacrimile, noptile nedormite din cauza grijilor, toate au ramas in urma cand privesc la tot ce ma inconjoara, obtinut prin munca, si o buna gopodarire a banului. CONCLUZIA?

Nimic nu e imposibil, cand iti doresti cu adevarat si lupti sa fii mai bun de maine, sa te autodepasesti. Asta a fost scopul meu, sa-mi demonstrez mie si celorlalti ca sunt capabila sa port cu demnitate o cruce grea si sa o duc pana la capat!

Aceste randuri le-am scris pt mine si toti cei care cred ca nu exista iesire dintr-o situatie grea. Nu ma consider o victima a vietii, adevaratii invingatori sunt cei care renasc din propria cenusa, care cu sufletul tandari, gasesc in ei speranta zilei de maine si puterea de a o lua de la capat. Exista luminita de la capatul tunelului. Pentru ca toate filmele si povestile (reale sau nu) se termina cu happy end :). Cu Dumnezeu alaturi nimic nu e imposibil! Așa cum lutul trebuie să treaca prin vapaie ca sa ajungă mai trainic, tot asa si viata nu poate fi desavarsita decat prin grele incercari.