Complexele si personalitatea

Inca de cand devenim constiente de faptul ca noi, femeile, avem arme de seductie prin care putem zapaci mintile oricarui urmas al lui Adam, incepem o prietenie tacita cu oglinda (treaba asta debutand din pragul pubertatii), ea fiind o prietena sincera, realista si loiala. De atunci incolo, incepem un adevarat studiu al aspectului nostru fizic din cap pana in picioare. De la firele rebele de par ce nu ne asculta cateodata si pana la degetele picioarelor obosite si umflate dupa o noapte pierduta prin cluburi sau discoteci. Lucrul acesta e cat se poate de normal legat de evaluarea aspectului nostru, a calitatilor, a detaliilor care ne avantajeza, dar si al defectelor, al micilor imperfectiuni, uneori chestii minore, insesizabile, alteori vizibile, dar mai ales ironizate de cei din jur. Aici vorbesc de defectele majore cu care ne poate “inzestra” sau nu natura, corigibile doar prin interventii costisitoare, dificile sau dureroase. Insa ce nu inteleg eu de multe ori e reactia celor din jur, persoane necunoscute ce se grabesc sa eticheteze un om in functie de cum arata.

Opinia mea personala e ca in primul rand nimeni nu e perfect, unii poate pe exterior sunt ca un mar rosu si frumos, insa sufletul incarcat de pacate, pana la urma viata in sine nu este un podium numai de fotomodele. Cu totii avem poate un cos pe fata, un nas prea mare, un dinte stramb sau lipsa, buze prea subtiri sau prea groase, umeri cazuti sau celulita pe picioare.

Nimeni nu e bucuros detinand astfel de neajunsuri, unele dintre ele putandu-le masca prin vestimentatie sau machiaj, iar altele se vad cu ochiul liber oricat ne-am stradui sa le mascam.

Imi e imposibil sa cred ca nimeni nu recunoaste macar unul din lucrurile enumerate mai sus si in functie de asta sa nu fi simtit macar o gluma proasta facuta candva pe seama aceasta.

Personal cunosc oameni cu deficiente fizice majore, oameni cu caracter, cu suflet mare, de incredere in orice situatie, dar ocoliti si jigniti de oameni fara educatie.

De aici si razboiul interior ce se declanseaza in noi, devenind neintelesi, si izolandu-ne, cel putin in cazul meu. M-am lovit mereu de atitudinea necivilizata a unora, si atitudinea aceasta mi-a daunat multi ani personaliatii mele, tot timpul fiind retinuta, timida timorata, in creierul meu aflandu-se “ un pitic”ce nu imi permitea sa fiu eu insumi. Asta pna intr-o zi, cand obosita fiind de jocul asta, mi-am dat seama ca nu fac decat sa atrag atentia celor din jur, sa arat lumii cat de sensibila sunt la reactiile lor, lucru care nu trebuie acceptat, pt ca mai presus de toti suntem noi si interiorul nostru care trebuie sa fie impacat cu tot ce suntem in intregime, nu doar ambalajul, care oricum e trecator, imboboceste, infloreste si apoi se ofileste.

 Pana la urma e si o vorba care spune ca toata lumea la un loc nu poate inlocui o persoana draga sufletului nostru, dar persoana iubita, in momente grele, prin prezenta si sarmul ei poate valora cat toata lumea la un loc.

  

Cred ca orice om are o pereche undeva, intr-un colt de lume, asa cum orice buruiana are umbra sa. Datorita acestei jumatati a sufletului sunt eu, cea de astazi, nu total dezinhibata, insa nici cu potile comunicarii total inchise, zavorate cu lantul ruginit pe care a reusit sa-l sparga pt a-mi demostra ca ma pot schimba, ca pot fi deschisa comunicarii si dorintei de evolutie.

Ma intorc cateodata in trecut cu gandul si imi aduc aminte cu cata atentie imi alegem vestimentatia in functie de locul unde urma sa merg; imi aduc aminte si de sacii de imbracaminte aruncati pt ca nu ma avantajau fustele scurte, bluzitele decoltate, rochiile elegante, dar fara maneci sau cu spatele gol, sau se intampla cateodata sa ma izolez in casa, unde plangeam ore in sir cu capul in perna comparandu-ma cu alte fete de varsta mea.

Totul a inceput de la 12 ani, cand glanda tiroida a intrat in actiune, declansata fiind de un eveniment tragic petrecut in familie. De acolo lucrurile au scapat de sub control, poate concentrata fiind pe altceva nu am acodat destula importanta si astfel s-a ajuns la aceasta situatie, aproape de pragul anorexiei. Cu toate astea, cand credeam ca nimeni nu ma va iubi vreodata, am intalnit un suflet bun, care imi este alaturi si astazi si alaturi de care am trait cele mai frumoase clipe. El m-a ajutat sa depasesc multe obstacole ce nu-mi permiteau sa fiu EU.

Concluzia e ca spiritual critic trebuie sa existe, insa moderat, trebuie sa ne accepam asa cum suntem, gata sa ne asumam si criticile constructive, iar mai presus de toate intotdeauna trebuie sa ramana atitudinea demna si curajoasa. Mi-as dori ca toti cei ce nu au altceva mai bun  de facut decat sa batjocoreasca un om sa se priveasca atent in oglinda, sa realizeze ca D-zeu nu a facut clone, copii la indigo ale lui Marlin Monroe, insa de multe ori sufletul poate intrece inzecit frumusetea trupeasca.

Aspectul fizic fara indoiala ca deschide multe usi, uneori poate prea multe, insa traim intr-o tara libera, unde avem dreptul de a ne alege anturajul si apropiatii in functie de punctele comune si drumul pe care il alegem in viata.