miercuri, 8 iulie 2015

Lume multa...oameni putini!

  Şi daca în fata oamenilor nu ma deschid prea usor, o fac în fata unei foi de hartie, ciorna multor incercari, in care incerc sa picur ceva din sufletul meu acolo, printre randuri, atunci cand scriu. În timp scrisul mi-a devenit un bun prieten caruia ii pot “spune” orice. Atunci când simt sa fac asta, ma asez la masa si las gandurile sa se astearna in logica lor. 
In ultima perioada am strans vorbe nerostite, ganduri carora nici n-as sti sa le dau nume, lacrimi neplanse la vremea lor, care deodata vin ca o apa umflata de ploaie, revarsata peste mal. Toate acestea se vor stinge usor, cu fiecare rand asternut aici.
  Momentele în care nu am nevoie de nimeni altcineva decat de mine insami, in care trebuie sa ma adun, sa ma incurajez sau sa ma pun pe picioare singura se repeta tot mai des.. Sunt momentele în care e musai sa-mi spun: '' Gata, pana aici!'' si în clipa urmatoare sa ma ridic pt. a merge mai departe...cat mai departe de locul sau de oamenii care imi fac rau mie sau celorlalti. Toata aceasta rautate din jur ma face sa-mi fie dor de simplitate, de bunatate, de liniste si ochi blanzi care iti insenineaza ziua atunci cand zambesc..
Dar cum nu oricine care iti zambeste iti este si prieten, aparentele de multe ori inseala si oamenii nu sunt ceea ce par... Asa cum un pom se cunoaste dupa roadele sale, tot asa si omul dupa faptele lui. Nu toți oamenii stiu sa fie și prieteni, așa cum nu toti oamenii stiu să fie pur și simplu…oameni. Sunt oameni care ne pun piedici la tot pasul, oameni care mint, care aleg razbunarea in locul iertarii, oameni care tradeaza, ranesc, uneori în cel mai crunt mod. Si atunci ma intreb - daca D-zeu ne iubeste cu toate greselile noastre, noi, oamenii de ce nu putem fi mai toleranti, de ce nu ne putem accepta asa cum suntem, de unde atata rautate? Zilnic observ acest spectacol: omul bun, omul curat este vanatul celui viclean.


"Ospitalitatea, curtoazia și prietenia sunt intalniri ale omului în om. "– Antoine de Saint Exupery


  Poate ca ar trebui sa lasam masca sa cada, sa nu ne jenam de slabiciunile şi de neputintele noastre… fiindca, stii ceva? Cred că toti purtam cate o masca, pt a scapa de explicatii sau sa nu ne asezam sufletul pe tava oricui, din nevoia disperata de a ne simți protejati…Preferam sa impartim biti in mediul online, dar strivim emotia si bucuria din viata reala. Suntem inconjurati de copii, care inca de cand s-au nascut ne privesc cum traim ca robotii si cred ca asa e normal, copilarind cu tehnologia in mana, in schimbul jocurilor de altadata.
SOLUTII? Hmm..Cred ca lumea in care traim are nevoie – mai mult ca niciodata – de socializare, emotie si sensibilitate..sa nu devenim introvertiti si imuni la tot ce e omenesc. Blandetea, stralucirea din ochi, o strangere de mana la nevoie fac mai mult decat o mie de cuvinte uneori!

Ar fi bine sa lasam sufletul sa simta, sa rada, sa planga, sa iubeasca, sa traiasca asa cum a fost invatat s-o faca, adica LIBER, fara false prejudecati, asemeni unui copil care nu stie sa minta! Sa stergem zambetul fals de pe chip, sa lasam lacrima sa curga si printre sughituri sa ne spunem amarul, nefericirea, teama, urmand apoi ca sufletul sa fie mai usor si sa lase loc soarelui sa apara dupa furtuna grea. Şi, poate ca in loc sa ducem povara unor masti prea grele şi dureroase, am găsi fiecare demnitate, respect, modestie, alinare, intelegere, sprijin, brațe primitoare și dragostea de care depind atât de mult sufletele noastre si am primi acele mangaieri calde de la oameni care, la randul lor, poarta masti ale fericirii, dupa care isi ascund suferintele pe care se tem să le arate lumii, poate si din orgoliu.


  Iar daca suntem atenti, viata va avea grija sa ne ofere la fiecare pas cate o lectie prin oamenii care ne ies in cale. Insa cea mai importanta lectie de pana acum pe care viata mi-a oferit-o ramane valabila ..Oricata incredere as avea, oamenii vin si pleaca, dar pt cine contez cu adevarat, va ramane o viata alaturi!
 
Viata insasi fara duiosie si fara iubire e ca un mecanism uscat, scartaietor si sfasietor. Este în firea omului sa invinga prin dragoste. Omul este om prin puterea dragostei sale. Cine nu iubește, nu are simțuri; toate ferestrele, de la firicelul de iarba la steaua ce clipeste linistea departarilor i se inchid. Grauntele de bine și frumos ce-l purtam în inima noastra il dezvaluie si-l crește dragostea. Asa vine pacea, pacea adevarata, pacea raiului și a vietii vesnice. Cand ai pornit sa fii om, sa stii ca dragostea e cea dintai virtute, ea este sensul dezrobirilor. Dragostea este cheia clipei și a veșniciei. 

  Sa ne rugam Bunului Dumnezeu sa ne ajute sa ne curatim inima de toata uratenia şi rautatea, ca sa vedem in jurul nostru doar frumusete, lumina, bucurie, speranta, armonie, prietenie, sa ne ajute sa ne bucuram de viata, cu tot ce ne ofera ea, şi bune şi rele, sa ne ajute sa fim fericiti, mereu puri şi inocenţi, cu inima plina de speranta, ca sa tinem departe de noi rautatea, ura, minciuna, mandria şi bezna indiferentei şi a egoismului. Si nu uita ca poti provoca oricand o bucurie si un zambet doar printr-o mangaiere de suflet..Pentru ca oricat de puternici am fi, cu totii avem nevoie sa fim protejati, alintati, admirati si iubiti! Doar asa vom trai viata din plin, langa persoane care merita dragostea si atentia noastra.

Fa-ti timp si contempleaza fiecare floare,
Acum, ca poate maine moare,
Fa-ti timp si strange din frumusete cate-un pic,
Tu stii ca viata trece
si de nu faci nimic...!

Fa-ti timp pentru adevar, atat cat ti-e permis,
Si canta asa cum stii cu sufletul deschis,
De-o vorba buna sa-ti faci timp
Si-ntinde-o mana spre batrani,
Zambeste celui care plange,
Si arunca daca ai o coaje catre caini...!

Eu stiu ca multi zadarnic vor mai plange,
Ca n-au gustat din frumusetea a tot ce e curat,
Comoara risipita a vietii, n-or mai strange,
Si-i prea tarziu pentru regretul ce i-a inconjurat...!

CORNELIA DITA


VIATA E SCURTA, SA O TRAIM FRUMOS SI SA IMPARTASIM IUBIREA CELOR DIN JUR!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

PAREREA TA ?