In butoiul cu melancolie..

  Nu stiu de la ce mi se trage...poate de la vremea de afara, ploioasa si mohorata.

Se vrea a fi o luna a fericirii. Internetul abunda de floricele, urari, martisoare, pupaturi. Insa nu detin un buton al automatismelor, asa cum ni se cere de Pasti sau de Craciun, sa fim mai buni, mai veseli, sau mai gurmanzi. Pe zi ce trece, cred tot mai mult in terapia prin scris, si de aceea m-am refugiat in acest coltisor virtual, unde gandul isi astene temerile. Am ales sa scriu despre ce simt, cu cartile pe masa. Pentru ca m-am saturat de falsi actori ce mimam o fericire ce nu e a noastra, cu mastile pe fata, dar adevaratii oameni sunt cei ce pun capul pe perna, seara, si somnul dispare cand masca cade. 

 Cred ca am lipsit cand s-a impartit norocul. Uneori sunt convinsa de acest lucru. Surprizele placute, aproape am uitat ca exista. Ma intreb unde s-o fi ratacit destinul ala favorabil? Daca ati sti voi cate eforturi si sacrificii am facut pt putinul pe care il am acum...Poate gresesc undeva, nu poate fi doar ghinionul!

Fiecare zi e o continua lupta. Sau poate nu merit sa mi se intample si lucruri bune, iar cateodata traiesc sentimentul ca nimeni nu ma poate intelege. Poate imi lipseste prietenia adevarata, poate frica de a ma destainui cuiva ma opreste sa am incredere in oameni.

Nopti intregi analizez lucrurile in amanunt, sa inteleg ce e de facut. Ma simt pierduta uneori, departe de lumea acesta, parca intr-o alta galaxie. Dispretul si furia ocupa locul zambetelor si starii de bine din suflet. Sau poate nu le vad la timp, si acum ma ajung din urma...

  Ma cunosc destul de bine, si stiu ca voi iesi din starea aceasta. Toate sunt trecatoare, pana la urma. Dar cand totul se prabuseste, optimismul si speranta ajung sa para doar idealuri. Stiu ca puterea e in mine, si va rasari soarele si pe strada mea, dar momentan nimic nu se leaga. Ma agat de bruma de credinta din suflet si ma rog lui Dumnezeu sa-mi dea putere.

 Ce ramane de facut? Imi doresc ca timpul sa treaca, si sa-mi amintesc de acest moment peste ani, cu inca o lectie invatata. Aceea ca sunt o femeie puternica, ce nu s-a impiedicat la primul ciot, ci a avut puterea si curajul de a lupta cu viata. Cu siguranta vor mai fi si alte incercari, si nu trebuie sa ma dau batuta.

  Ador in momentele astea singuratatea, pt ca nu imi place sa tarasc pe nimeni in problemele mele, sa-i ingrijorez pe cei dragi, ci sa ma ajut singura, sa ma imbarbatez, pt ca nu e un capat de drum. Si imi mai place un lucru. Ca in astfel de momente, sa ma pierd in fotografii ingalbenite de vreme. Sa ma regasesc pe mine, in toate ipostazele, si sa-i revad pe oamenii care azi, imi sunt sau nu prieteni. Sa reflectez...

  Asa e omul, cade, se ridica, si la nevoie, pot gasi sprijin  un umar pe care sa-mi asez capul, zapacit de atata zbucium si framantari. A nu se intelege ca traiesc un cosmar, sau adevarate drame. Sunt doar stari trecatoare, poate doar o furtuna intr-un pahar cu apa. Timpul decide...

  Intre timp, nici eu nu stu cu mainile in san. Ma tratez. Cum? Cu muzica buna, putina ciocolata, poate si un film...O duminica placuta tuturor...si multa liniste in suflet!

P.S. Iar astea, sunt pentru voi. Un ghiocel pt fiecare..