O mica pauza..

  De cateva zile bune nu am mai postat nimic pe blog. Probabil va intrebati ce s-a intamplat. Ei bine, dupa o perioada plina de planuri si activitati am decis ca mi-ar prinde bine o prea-meritata pauza, o evadare la tara, unde e imposibil sa nu-mi reincarc bateriile si sa ma relaxez in mijlocul naturii, in aer liber, intr-un mediu familiar, drag mie. Daca unii prefera un concediu la mare sau la munte eu am ales sa petrec cateva zile in sanul familiei, undeva aproape de muntii Vrancei, in satul Ramniceni, la 30 km de Focsani.

Am plecat joi dimineara cu acelasi autobuz aglomerat cu care mergeam in vacante cand eram eleva, fapt ce mi-a starnit o gramada de amintiri. 90 de minute a fost drumul pana in satul bunicilor paterni, lucru care nu m-a deranjat, desi drumurile extreme de proaste au ramas la fel de neingrijite pe unele portiuni, in special intre comune, unde asfaltul lipseste cu desavarsire.

Am stat cuminte pe o canapea din autobuz, parca plutind de bucurie ca voi lasa in urma civilizatia si orasul si ma indrept catre un mediu rustic, in fata ochilor avand doar pamantul galben, uscat de lipsa ploilor, lanurile de porumb,grau,floarea-soarelui,etc lucrate de oamenii locului, ici colo cate un fir de izvoras timid, animalele de pe langa casele taranilor nostrii ( carutele cu cai, cireada de vaci ce pasteau linistite cate un fir de iarba, etc) , casele ingalbenite de vreme si de arsita soarelui, pomii fructiferi ( pruni, in special) si altele specifice mediului rural, atat de placute ochiului si sufletului.

M-am bucurat auzind in surdina la bordul autobuzului muzica populara, postul de radio Romania Actualitati, rubrica Cotele apelor Dunarii, dar nu pt valoarea informatiilor trasmise ci pt senzatia aceea de nostalgie a trecutului , de copilarie in care vedeam totul cu alti ochi, percepeam lucrurile atat de diferit…

Am ajuns intr-un tarziu la Ramniceni , un sat micut cu 600 de suflete, de oameni muncitori si harnici, pe o caldura caniculara. Dupa ce mi-am salutat rudele si am stat la povesti si schimburi de impresii, din cauza vremii insuportabile, obiceiul pe acolo e ca la orele pranzului toata lumea sa se retraga in casa pt cateva ore de somn, sanatatea nepermitandu-le batranilor decat dimineata si seara sa trebaluiasca prin gradina in care fiecare se gospodareste pt nevoile familiei.

Ce ma inconjura era prea frumos si nu permitea ragaz somnului desi eram obosita, asa ca am preferat sa pretuiesc fiecare minut petrecut acolo si am zbughit-o in livada  de legume si pomi fructiferi. M-am plimbat minute bune printre pruni si visini, randurile de porumb, ardei, vinete, rosii si alte verdeturi imbatandu-ma de mirosul lor.

Simteam ca ma reculeg, mi-am pus ordine in ganduri si m-am asezat pe o bancuta in curte, construita de unchiul meu, la umbra unui agud batran, de crengile caruia ma agatam cand eram copil.

Auzeam doar fosnetul frunzelor in bataia vantului,piuitul puilor de gaina, zborul pasarilor cerului si latratul lui Grivei, cainele vecinului, iar spre seara cantecul neadormit al greierilor.Atunci am inteles cu adevarat toate starile lui Eminescu, din poeziile sale despre natura…