Incurajeaza-te, continua !

  Exista oameni care trec prin adevarate drame, care cunosc ce inseamna tragicul in adevaratul sens al cuvantului.
Din fericire insa, in lume dramele adevarate sunt mult mai putine decat destinele norocoase, fericite, asa ca avem sanse foarte mari ca problemele noastre sa nu fie decat niste banale nimicuri considerate de noi indispensabile.
Ridica-te! Compara situatia prin care treci cu problemele serioase ale altora si vei vedea ca toate sunt trecatoare si neinsemnate pe care le lasam sa ne controleze viata.Omul pe pamant are nevoie de foarte putine lucruri : apartenenta, protectie, dragoste, indrumare, spirit de orientare si curaj de a le infrunta pe toate. Doar noi suntem cei ce ne legam existenta de lucruri nesemnificative pe care le transformam in mintea noastra in necesitati.
Nu te lasa ingropat in ele… nu te lasa coplesit de ele, treci peste si cauta tot timpul sa fii fericit.
Orice-ar fi, oricum ar fi… cauta fericirea si da de pamant cu problemele. Caci altfel… vor da ele cu tine de pamant, si nu vrem asta.

De cate ori sunt trista, dezamagita, am cateva randuri gasite intr-o carte veche de rugaciuni scrise de un mare preot care spunea asa:

“Ai suferit destul, a sosit timpul să te ridici și să pornesti la drum. Sa-ti stergi lacrimile, sa te scuturi de praful trecutului și sa începi să-ti faci bagajele. Chiar dacă ai retineri momentul prezent e tot ce contează pentru că de acest moment depinde viitorul tau.

Ai nevoie sa-ti limpezesti mintea de la atâtea gânduri grele, dureroase, sa-ti speli  ochii ca să te asiguri că vei vedea mai bine și mai clar de acum înainte. Pune în bagajul tau lectiile învățate din experiențele trecutului, încredere în tine, dorinta de a cunoaste și de a evolua. De asemenea, adauga putină credință si vei porni la drum convinsa că totul se întâmplă asa cum e mai bine pentru tine.” Aceste cuvinte m-au ajutat pe mine in vreme de restriste si sper sa le ctiti si voi cu tot atata interes.

Medicament de suflet-iubirea

   Daca nu pentru iubire, atunci pentru ce traim? In fuga lor prin viata oamenii cauta intotdeauna un lucru: iubirea. Unii iubesc si nu sunt iubiti inapoi, altii sunt iubiti dar nu pot darui aceeasi dragoste, iar altii, cei mai fericiti, iubesc si sunt iubiti in egala masura. Dragostea e singurul sentiment care te ridica si te coboara, care te face sa te simti stapanul lumii sau un nimeni. Si da, ea doare. Atunci cand nu e reciproca, doare si te macina putin cate putin. Si nu conteaza cat de mult ai fost ranit, cat de mult te-a durut. Continui sa crezi si sa speri. Chiar si persoanele care sustin ca nu mai cred in iubire pentru ca au fost dezamagite de "N" ori, in adancul sufletului, continua sa spere ca intr-o zi, le va iesi si lor in cale persoana care sa le contrazica. Dar nu vor recunoaste asta. Niciodata. Pentru ca nu vor sa fie privite ca fiind slabe. Dar asta e o minciuna... a iubi si a continua sa crezi in iubire cu toate ca ea te-a ranit de nenumarate ori nu inseamna slabiciune. Inseamna putere. Inseamna speranta. Si nu ar trebui sa ne fie niciodata rusine ca speram si visam. :)

Iubirea noastra

Iubire pura ne-nconjoara
si inima se infioara,
cuvintele devin doar soapte,
acum si-n fiecare noapte ...

Ma strangi usor la pieptul tau
si-i multumesc lui Dumnezeu,
iubirea noastra se-mplineste,
cand in loc lumea se opreste ...

Esti tot ce imi puteam dori,
omul ce visam a-l iubi
si-n viata mea tu ai pasit,
sa ma porti vesnic catre infinit...

Uita-te in ochii mei
si soarbe dragostea din ei,
hai vino sa fim tot mereu,
noi doi si bunul Dumnezeu.

 

AMINTIRI….

   Îmi aduc aminte de frȃnturi din şcoala primară. De cȃnd primeam „ajutoare” de la stat pentru că nu prea aveam bani. Nu numai eu, ci şi mulţi alţi colegi ai căror părinţi fie nu aveau de muncă, fie aveau un salariu mic şi nu se descurcau cu banii. Şi ȋmi era ruşine. Îmi era ruşine pentru că eu nu aveam atȃt de mulţi bani ca restul colegilor. Că aveam haine de la ajutoare, că multe rechizite le aveam tot de acolo sau că Nutella pe care o primeam era un răsfăţ deosebit pentru mine. Priveam de multe ori cu jind la colegii care aveau bani să meargă ȋn excursii cu clasa sau la cei care aveau un pacheţel mai bogat de acasă, nemaivorbind de role, biciclete sau altele.
Acum c ȃnd mă gȃndesc la acele momente mă critic şi ȋmi pare rău de ruşinea pe care o simţeam, desi uneori e prezenta si acum, inca lucrez sa o ascund. Chiar de curand stand de vorba cu cineva drag sufletului meu (sper sa se recunoasca daca citeste randurile astea) spunea ca adevaratii OAMENI DE SUCCES sunt oamenii care din putine resurse financiare reusesc sa supravietuiasca si fara Iphone, masini de lux, haine de firma, etc pt ca la cheltuit toti stim sa risipim pe lucruri de multe ori nesemnificative si acele vorbe m-au facut sa ma simt invingatoare in lupta cu viata, in general.

A fi sărac nu este o ruşine. Este un semn de curaj de a recunoaste si de biruinta zilnica in jungla numita viata şi ca poţi fi fericit cu puţinul pe care ȋl ai. Că poţi să ai puterea să zȃmbeşti şi sa depasesti momentul muncind cinstit si cu speranta ca maine va fi bine.
Acele momente din primii ani de şcoală m-au ȋnvăţat că banii sunt doar bani şi atȃt. Însă, pentru multe persoane banii sunt prisma prin care ȋi judecă, ii injosesc pe alţii. Poate credeţi că lipsa banilor m-a ȋnvăţat să am mai multă grijă de ei, să economisesc mai mult sau să fiu mai chizbuită acum la maturitate. Ei bine, de multe ori este chiar invers. Îmi place ca atunci cȃnd am bani să ma rasfat, imi place să ofer cadouri celor dragi pentru că o atentie, o ȋngheţată sau o jucărie date din suflet fac mai mult decȃt o bijuterie scumpă. Pentru că un cadou aduce zambetul pe buze, ne bucuram impreuna că suntem sănătoşi şi voioşi şi nu foloseste pt alte interese ascunse.
Lipsa banilor nu este o ruşine. Ci este o lecţie de viaţă, care te face mai realist şi te face să fii cu picioarele pe păm ȃnt. Mai ruşinos este să ai bani pe care să ȋi cheltui ȋn neştire, pe lucruri superficiale, ȋn loc să le oferi şi celor săraci o mȃnă de ajutor. Pentru că de cele mai multe ori tot cei care sunt săraci oferă din puţinul lor celor ȋn nevoie. Iar cei bogaţi sunt nepăsători.
De ce credem că este o ruşine dacă nu avem bani? Banii nu sunt un scop, ci doar un mijloc ȋn viaţă. Să nu uităm niciodată acest lucru.

 

Despre curaj, in viata de toate zilele

  Despre  curajul de a infrunta viata asumandu-ne riscuri s-au scris probabil multe randuri in cartile de psihologie.Nu voi analiza curajul atat de amanuntit nefiind o cunoscatoare in domeniu.

Dar cu totii cunoastem oameni care au depasit  limitele curajului, riscand viata, libertatea si alte lucruri esentiale vietii, insa am invatat un lucru. Daca suntem carcotasi si stam pe margine putem rata poate sansa vietii, de a castiga excursia mult dorita sau alte lucruri marete la care visam cu totii. Important e sa stim unde sa ne oprim si unde inclina balanta favorabila unei provocari.

 E interpretat diferit de fiecare in parte, unii asociindu-l cu taria de a spune lucrurilor pe nume, de a infrunta anumite perioade dificile ale vietii, chiar si atunci cand acordam credit unei persoane necunoscute, cand spasit ne recunoastem greselile, indrazneala de a visa, toate acestea reprezinta curajul in toate formele lui.

Sa ne gandim, de exemplu ce ne-am fi facut daca vechii nostri conducatori, domnitori ai tarii nu ar fi avut curajul de a infrunta ostirile dusmane? Cu siguranta nu am fi existat acum, nu am fi cantat mandri imnul nostru in care numele lui Traian e prezent, nu am fi castigat teritorii pe care altii vroiau sa le domine.

Victor Hugo intr-una din zicalele despre curaj zicea asa : 

” Lumina zorilor, când răsare, îndrăzneşte. Să încerci, să sfidezi, să stăruieşti, să fii statornic, să-ţi fii credincios ţie însuţi, să te iei la trantă cu destinul, să uimeşti dezastrele cu sângele tău rece, să înfrunţi puterea nedreaptă, să insulţi biruinţa care s-a îmbătat, să nu-ţi pierzi cumpătul şi să ţii piept, asta e adevaratul curaj.” De aici cred ca avem multe de invatat.

Insasi chiar cei mici, de multe ori, poate inconstient, ne dau lectii de curaj infruntand conditiile grele in care s-au nascut, diverse afectiuni sau lectii de reusita in viata pornind de la aceste situatii.Asta inseamna ca micile noastre temeri sunt oare dovezi de lasitate? Ramane de vazut…

Supararea cand imi vine…

  De ce oamenii sunt predispusi sa faca rau altora, crezand ca isi fac lor un bine… cum ar fi ca cineva sa le dea in cap celor cu care lucreaza pentru a se remarca ei si a le  fi lor bine?
De ce astfel de oameni sunt apreciati?  Aceste persoane la care fac referinta incearca sa iasa in evidenta, prin orice mijloace…par la prima vedere oameni seriosi, insa daca te uiti mai atent la detalii poti observa ca ei de fapt calca pe “lucruri sfinte” pentru a le fi lor bine si nu doar atat, sunt in stare “sa ucida” pentru a-si atinge telul.
Tocmai am dat peste un asemenea tip de om in viata mea si  ma gandesc cum sa actionez in cazul asta, fiindca faptele acestuia ma afecteaza in mod direct si fireste lui ii cade bine raul pe care mi-l poate cauza si nu doar mie.
Voi ce ati face in astfel de situatii? Ati riposta? Ati astepta legea compensatiei (timpul le rezolva pe toate, cica)?
Sigur v-ati intalnit cu  genul acesta in viata, aici ma refer la cei care sunt mai mari ca mine…si nu ma refer la rautati, poate inconstiente, ci actionate cu cap si directie, care doar in detaliu daca rezolvi puzzle-ul pot fi remarcate.

 Sau ma pierd eu prea mult in detalii? In fine, am cules pt voi din albumul de poezii de pe noptiera cateva strofe care desciu exact starea mea:

~Sunt doar un suflet trist ~

In viata am momente ,cand sufletul mi-e greu
Si lacrimi pe obraz ,imi curg mereu...mereu
Sunt zile-n care cerul ,imi e de neatins
Sunt zile-n care simt ,ca visul mi-sa stins .
Sunt doar un suflet trist ,ce locul nu-mi gasesc
In clipele fugare ,cu greu ma regasesc .
Rog sufletul din mine ,il rog sa nu mai doara
De inima mi-e mila...ca-ci o aud cum zbiara .
Asa sunt eu...sa stii....desi n-ai banui
Caci clipele ma dor...viata-i... vitregita
In viata suferim, prea mult, prea mult din asteptari

Asteptari ce nu se-ntampla.

Poem de:Jurca Marinela Florina

despre SUTURILE IN FUND

Șutul în fund e un pas înainte dacă:
A. Înveți ceva din asta.
B. Poți măcar să spui : – ”Am trecut prin asta, uite care e sfatul meu ....”
Șutul în fund vine de multe ori de unde nu te aștepți și e ceva ce nu prea poți opri cu puterea propriei tale minți. E de multe ori inevitabil și cu câteva clipe înainte să-ți atingă posteriorul, te întorci să-l primești cu putere, din plin. Uneori, vine și pe neașteptate, dar acel șut în particular presupune că undeva ai făcut o greșeală.
În schimb, șutul așteptat vine de la oameni care sunt prea buni să fie așa mereu, situații care îți sunt mult familiare și de la care speri să scoti mai departe numai ce e bun și despre care știi în sinea ta că n-o să continue la nesfârșit.
Și după ce îl primești, într-un final, te analizezi în locul în care ai căzut: te târâi să nu te mai vadă nimeni sau te ridici, te scuturi și te mândrești cu locul dureros?

Mi-am amintit si voi reda acum vorbele  unui om care spunea asa:
" Chiar daca, esti frant, din nou si din nou, nu renunta, mergi inainte. Cand esti suficient de perseverent, orice obiectiv, este la indemana ta.
Chiar daca, nimeni nu te crede, insista sa ramai sincer. Fii staruitor in adevar, asa, puterea va fi intotdeauna de partea ta.
Chiar daca, nu poti vedea tot drumul pana la capatul lui, fa primul pas si mergi mai departe. De fiecare data, cu cat progresezi mai mult, poti gasi noi modalitati de-a face chiar mai mult decat ti-ai dorit.
Chiar daca rezultatele nu sunt tocmai cele la care te asteptai, continua sa faci eforturi. Fiecare noua zi, iti va aduce mai multa experienta, mai multa intelepciune si vei fi mult mai eficient.
Chiar daca ai fost profund dezamagit in trecut, concentreaza-te asupra posibilitatilor pozitive necesare pentru viitorul pe care-l alegi sa-l ai, incepand chiar de acum.
Pentru implinirea visurilor tale, se merita orice efort ! "

Asa ca singurul meu indemn e : LUPTA SI IAR LUPTA !

Invataminte de la fiecare

  Conştienţi sau nu, fiecare zi aduce lângă noi întâmplări şi oameni pe care îi admirăm, îi simpatizăm, îi iubim sau îi detestăm. Sunt oameni pe care ni-i dorim alături sau oameni de care ne temem să îi lăsăm în viaţa noastră. Sunt oameni care ne arată cele mai frumoase laturi ale personalităţii noastre sau, dimpotrivă, le scot la suprafaţă pe cele care noi ne-am străduit atâta timp să le ascundem. Şi oricât ne-am dori să ne ferim de cei care ne fac să fim altfel decât ne-am fi dorit, îi întâlnim mereu când ne aşteptăm cel mai puţin.
Şi totuşi, ştiim că ei sunt acolo cu un scop. Nimeni nu intră în viaţa noastra din întâmplare. Şi nimeni nu iese doar datorită hazardului. Fiecare întâmplare, fiecare om, fiecare trăire are unicitatea ei, nu o vom mai regăsi vreodată în aceeaşi formă. Iar lucrurile se întâmplă…exact aşa cum trebuie să se întâmple. Cum ar fi să nu fi cunoscut până acum bucuria, teama, emoţia, ura, sinceritatea, falsitatea, durerea sau iubirea? Fiecare om care a trecut prin viaţa noastra ne-a adus măcar unul din aceste sentimente. Nu contează dacă l-am iubit, l-am urât, l-am admirat sau l-am dispreţuit. Nu contează dacă ceea ce ne-a dăruit a fost iubire, nelinişte, bucurie sau tristeţe. Contează doar că ne-a dăruit. Pentru că  am putut afla despre noi mai multe decât ştiam deja.
Ne trăim viaţa plini de regrete. Ne-am dori să nu fi făcut, să nu se fi întâmplat, să nu fi zis, să nu fi cunoscut, să nu fi simţit. Câteodată, e timpul să le privim bine în ochi. Câteodată, e timpul să le lasam  să treacă.
E si o vorba la romani: " Pe cine nu lasi sa moara, nu te lasă să trăieşti".

Dar vine o zi cand, trezindu-ne de dimineata, avem chef macar sa iertam, asa cum spune si in Biblie:”Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”, pt ca sufletul nostru sa se elibereze de energia negativa, cu toate ca nu putem sa si uitam.

 

GANDURI...

  Astazi ma gandesc la ziua mea de nastere. Ziua in care m-am nascut. Cu siguranta nu a fost intamplatoare. Gratia, iubirea divina si scanteia de viata au coborat in pantecul mamei mele si astfel undeva a mai aparut o stea.
E steaua mea, asa imi place mie sa cred, si reprezinta de fapt un bob de divinitate care se proiecteaza pe pamant in trupul meu.
Ma gandesc de multe ori la ziua in care voi avea experienta de a fi mama. Ma gandesc cat de minunat trebuie sa fie sa gazduiesti un suflet pe care apoi sa-l parfumezi cu toata dragostea ta.
Dincolo de explicatiile biologice care spun ca noi suntem cei care sustinem viata, eu cred ca exista o constiinta pura si mareata care intretine viata pe Pamant. Acea scanteie din trupul nostru care ne paraseste atunci cand parasim experienta vietii pe Pamant , nu dispare niciodata. Ea doar se intoarce in univers, acolo de unde a coborat si prima oara.

De multe ori spunem : “Este copilul meu ! ”, insa mai mult decat atat, este un suflet care a venit sa traiasca o experienta umana pe Pamant, in care va cunoaste, ca si mine, mai  presus de toate, cel mai dulce sentiment -Iubirea. Iubirea fata de parinti, fata de rude, fata de frati si surori, fata de cei care merita. Iubirea este comoara mea, este liantul tuturor lucrurilor pe acest Pamant .

Si pt ca tot veni vorba de iubire si-mi place sa inserez printre postarile mele si un strop de poezie, prima ce-mi vine in minte, si care sper sa va placa si voua la fel de mult, a carui autor recunosc ca nu-i mai stiu numele e urmatoarea:

N-am palate moştenite,
N-am aur, pomi fructiferi,
Am doar sentimente sfinte
Şi-amintirile de ieri.

Nu am trup de balerină,
Adorabil chip de zână
Dar, am în piept o inimă
Mică, o cuprinzi în mână.

N-am în casă stupi de-albine,
Să-mi aducă mierea lor,
Să ung versul meu în rime
Plin de dragoste şi dor.

N-am pretenţii de crăiasă,
N-am averi, decât în cer,
Ce-i pe mine... e şi-n casă
Iar, eu nu-s un temnicer.

Nici măcar gândul nu-mi şade
Pe vreun scaun tolănit,
E mereu plecat departe,
Dus... după al meu iubit.

Viaţa este mult prea scurtă,
S-o trăiesc oricum, n-am timp,
Inima-mi mereu importă
Al iubirii anotimp.

N-am un suflet de paiaţă,
Cu iubire mă-întregesc,
Sunt bogată-n astă viaţă,
Bogată fiindcă iubesc.

O lectie de viata

  Mi-am dat seama ca oricat de mult ai ajuta oamenii, oricat de mult te-ai stradui, la un moment dat, ei vor spune ca nu ai facut nimic pentru ei. Si te vor rani. Va durea. Dar pe de alta parte, am inteles ca recunostinta si "rasplata" vin din alte locuri, in cu totul alte forme. Bunatatea pe care o dai, o primesti inapoi, de multe ori in cantitate dubla. Ideal ar fi sa invatam sa fim recunoscatori. Sa nu uitam binele facut, ba mai mult, sa il intoarcem inapoi. Dar, cum nu traim in lumea ideala, facem tot mai rar lucrul asta. Nu stiu daca am procedat intotdeauna cum trebuia in anumite situatii, daca am spus ce trebuia, cand trebuia, cum trebuia. De fapt, sunt sigura ca nu am facut-o, dar cumva, in calea mea, au iesit oameni care m-au invatat diverse lucruri, care m-au ajutat in feluri in care probabil nici nu stiu, care mi-au facut bucurii prin niste gesturi simple, dar "mari".

Uneori, viata te doboara, da cu tine de pamant si te umple de praf si de amaraciune. Dar tot ea, iti scoate in cale flori, aer curat, soare luminos, oameni calzi.

Privind uneori in urma, constat ca in momentele de "cumpana" ale vietii mele, Dumnezeu cel mai probabil, mi-a scos in cale oameni care sa-mi dea o mana de ajutor. Oameni care m-au facut sa vad ce nu vedeam, sa simt ce nu simteam...

Azi ma gandesc la oamenii care "lovindu-ma" m-au invatat ca viata nu-i deloc simpla si ca oamenii sunt uneori cat se poate de rai si de ciudati. Azi ma gandesc la oamenii care au fost buni cu mine si m-au indemnat sa fiu si eu mai buna. Ma gandesc la oamenii care mi-au intors spatele, apoi mi-au simtit lipsa.

Azi.. m-am gandit la oameni in general. La cat de mult te pot ajuta si la cat de multe dureri iti pot cauza. Tot azi le multumesc oamenilor care au facut, fac si vor face parte din calatoria mea prin viata.Lor le sunt recunoscatoare pt ceea ce sunt acum si pt lectia de viata pt viitor!

Pe de alta parte, cu totii ne plângem că lumea este rea și visăm la o lume mai bună și mai frumoasă.
Dar ce facem pentru ca lumea noastră să fie mai frumoasă? Doar îi învinovățim pe ceilalți și așteptăm ca ei să facă ceva? Oare nu ar trebui să contribuim cu toții la schimbarea în bine?
Urâțenia lumii se datorează răutății oamenilor.
Atunci când noi vom deveni buni, când vom înceta să facem discriminări, când vom învăța să ne acceptam unii pe ceilalți,să ne respectăm spațiul, drepturile și alegerile, când nu ne vom mai invidia între noi, si ne vom iubi unii pe ceilalți, când vom învăța să iertăm și să cerem iertare, când nu vom mai fi atât de irascibili, de colerici, de răi, orgolioși și vanitoși, când nu vom mai fi egoiști si nu vom mai instiga oameni împotriva altor oameni, când credința va însemna IUBIRE și nu FRICĂ de Dumnezeu, când vom căuta împăcarea și binele, abia atunci lumea noastră va deveni mai frumoasă...
Și nu este utopie... depinde de noi, de fiecare dintre noi!

Doua frane in calea fericirii depline

 

Frica si comoditatea

 De atâtea ori spunem că de mâine lucrurile vor fi diferite, că vom “repara” ce este stricat în viaţa noastră şi că ne vom schimba! Dar, tot de atâtea ori, rămânem doar cu vorbele.
Ne-am obişnuit cu vieţile noastre în acest mod, prin urmare, tot ce vine ca să schimbe zona noastră de confort, nu este acceptat. Chiar dacă în unele cazuri avem nevoie de schimbare, chiar dacă lucrurile nu mai merg aşa cum ar trebui să meargă, preferăm să continuăm în acest mod decât să avem în faţă necunoscutul.

Iată de ce unii oameni acceptă să continue relaţiile in care deja miroase a putregai. Nu pentru că se simt bine în ele, nu pentru că le aduc fericirea, ci pentru că le este frică de schimbare. Le este frică de acel sentiment în care nu ştie ce se va întâmpla mai departe sau cum se va întâmpla.

 Iată de ce preferăm să stăm după un birou vechi şi să ne facem meseria, fără să ne gândim că putem mai mult. Fără să îndrăznim să vrem mai mult.
Frica de schimbare este “vinovată” pentru multe alte lucruri. Ea a oprit oameni din a se muta în alte oraşe, pentru că acestora le-a fost frică din nou de necunoscut, chiar de inadaptabilitate. A oprit oameni din a face ce le place, ce îi pasionează.

 Le este frică să renunţe la jobul lor actual pentru pasiunea de-o viaţă. Le este frică să se despartă de cineva, pentru că nu ar arunca la coş cei 3-4 ani petrecuţi împreună. De fapt, adevărata frică este că nu cred că vor mai găsi pe altcineva care să-i accepte aşa cum sunt.

Nu vrem să ne asumăm riscuri. Nu vrem să ieşim din zona noastră de confort şi să schimbăm ceva ce ne aduce cât de cât linişte. Vreau să spun ceva: este în regulă ca UNEORI să laşi cioara din mână pentru pasărea de pe gard. Da, este un risc mare şi poate chiar şi o schimbare majoră. Dar… dacă pasărea va fi a ta?

 Daca acea pasare de care iti era teama va insemna mai bine pentru tine? Tot ce ne ramane de facut este sa incercam si asa vom invata ca asumandu-ne riscuri avem de castigat, macar invataminte..

 

Unde te vezi peste 5 ani ?

  O intrebare preluata din tiparele interviului de angajare. Sigur, cu totii ne dorim sa fim mult mai profesionisti, timpul ajutandu-ne sau nu in directia aceasta. Nu cred ca exista om sa-si doreasca o involutie profesionala sau intelectuala pt nimic in lume.

Numai ca de la dorinta pana la realizarea acesteia e drum lung.Cred ca mai corect ar fi cum  ne dorim sa fim si sa luptam pe branci pt realizarea planurilor noastre.

Problema in acesti 5 ani e intotdeauna neprevazutul, si aici ma refer la tot ce ar putea sa ne impiedice  pe drumul catre ascensiune. De exemplu -un accident ce ne-ar ingreuna viata si datorita lui sa fim nevoiti sa facem un compromis si sa incepem o alta traiectorie care nu mai coincide cu dorintele noastre, o problema in familie ce ne-ar obliga sa plecam din localitate, sa devenim punctul de sprijin pt parinti, rude aflate in suferinta si alte lucruri care ne-ar mana pe alte cai.

Veti spune ca sunt pesimista, intotdeauna asa cum se spune, nu aduce anul ce aduce ceasul. Cine a spus-o prima data, mare dreptate a avut.

Zilele trecute am descoperit un astfel de site, nici nu are importanta  numele, in care trebuia sa notezi sincer  unde te vezi peste 5 ani si ce esti dispus sa faci sa ajungi acolo, urmand a reciti planurile tale exact peste acest ragaz de timp, pt a observa cat de realist ai fost si cat din cele scrise s-au si intamplat.

Acest lucru m-a determinat sa astern  randurile astea pt ca niciodata nu stii ce-ti rezerva ziua de maine. Perioada aceasta nu e mare,dar incertitudinea si viata zilnica mi-au demostrat ca doar cu noroc de la D-ZEU lucrurile se si intampla.

Se spune ca atunci cand vrei ceva cu toata fiinta ta, tot Universul conlucreaza la infaptuirea dorintelor tale. Nu stiu ce sa zic,va las pe voi sa ganditi daca e asa sau nu…

Ce e viata pe Pamant...

  Sa nu ma intelegeti gresit, melodia selectata ascultandu-i cu atentie versurile, sigur va pune pe ganduri, intrebandu-va ca si mine ,ce e viata pe pamant. 

La ora la care scriu acum am o stare trasmisa de o cunostinta draga ce trece printr-un deces in familie. Stiam de ingrijorarea sa atunci cand acest om, plecat acum la ceruri, se lupta sa traiasca. A lasat in urma o suferinta imensa familiei sale si un gol pe care nu-l va putea nimeni inlocui. Acum vin si va intreb:ce e viata pe Pamant…?

E croita intr-un mod ciudat si  nu bogatiile materiale sunt importante, ci cele spirituale, o amintire frumoasa cu cei dragi sau prieteni, o carte frumoasa citita, o discutie interesanta in compania oamenilor de la care avem ceva de invatat, s.a .

Evenimentele neplacute si neprevazute din viata apropiatilor ma fac sa ma raportez la propria-mi viata si suferinta prin care am trecut timp de 4 ani in care rand pe rand cei dragi mie au parasit aceasta lume pt cea spirituala, lumea dreptilor.

In afara de pierderea fizica a unui om ma intreb ce lasam in urma noastra cand nu vom mai fi? Amintirile si reputatia, buna sau rea…

Ce este viaţa pe Pământ?

Un fulger ce străbate cerul,

Vântul ce mereu aleargă

Şi se agită să prindă Lumina,

Neştiind unde ajunge?

Ce este viaţa pe Pământ?

O apă curgătoare liniştită

Sau mereu învolburată,

Ce spumegă în goană

Şi curăţă mizeriile

Ce se aştern în cale-i.

Uneori gingăşă, liniştită

Zburdă şi iar zburdă

Fără să-şi cunoască drumul

Şi arareori găsindu-şi pacea.

Ce este viaţa pe Pământ?

O privire divină strălucitoare

Aruncată asupra Pământului

Plină de ascunzişuri

De nepătruns omenirii?

Ce este viaţa pe Pământ?

Un fulg de nea ce cade din cer

Şi se topeşte în Răsărit,

Un grăunte de ghiaţă în ocean

Ce se uneşte prin topire

Cu apele care-şi întind braţele

Şi se îmbrăţişează cu blândeţe

Alergând mereu spre Răsărit?

Ce este viaţa pe Pământ?

O lacrimă ce cade din ochiul însângerat?

Un fir de iarbă rupt fără milă,

O floare care moare fără vreme,

Pe care o miroşi şi o alinţi

Şi constaţi că nu mai are parfum

Ci doar Lumină, puternică şi strălucitoare,

Sau o albină ce-şi varsă polenul

Cules cu mare grijă din floare

Punându-l în slujba vieţii

Sau viaţa este o pasăre în zbor

Ce cade lovită din nimic?

Ce este viaţa pe Pământ?

Este o fracţiune de secundă

Petrecută în deşertăciune

Şi în iluzii pe acest Pământ

Care topesc dragostea şi iubirea

Şi le transformă în durere

Precum timpul ce stă alături de viaţă

Şi-o caută mereu şi n-o găseşte.

Ce este viaţa pe Pământ?

Poate ştiţi voi oameni!

Poate îi cunoaşteţi cursul

Sau poate îi cunoaşte cineva definiţia

Ce este oare viaţa pe Pământ?

        

Sfinti cu chip de oameni

                               

Am folosit acest titlu pentru a exprima  toata cosideratia si respectul din lume pt 3 meserii si 3 tipuri de oameni fata de care toata viata voi avea o stima deosebita. E vorba de preot, profesor (invatator) si medic.

Acum stiu ca sigur va ganditi la toate exemplele negative in acest caz, parerea mea e ca aceia care au incalcat regulile de conduita si moralitate au fost mai presus de toate oameni de rand care pur si simplu nu erau meniti sa  practice vreuna din meserii cu suflet curat si cu implinirea unui om realizat profesional.

Daca noi, restul oamenilor putem imbratisa de-a lungul carierei mai multe domenii si putem oricand invata sa batem un cui,sa fim contabili, ingineri, etc., in cazul acestor meserii divine nu e chiar asa si viata ne-a demonstrat asta cand din randul lor au iesit cei pe umeri carora era o povora mult prea grea acest drum.Toti suntem, atunci cand inchidem poarta locului de munca oameni obisnuiti,cu defecte, cu calitati,cu o educatie mai mult sau mai putin evidenta.Totusi cine isi alege una din cele 3 meserii mentionate mai sus trebuie sa fie nascut cu un anumit har,o vocatie si cu o anumita aplecare spre savarsirea micilor minuni ce fac parte din atributiile lor.

Preotul ne mijloceste legatura cu cele sfinte, ne este alaturi in toate momentele vietii, inca de cand ni se da un nume prin taina botezului si pana cand firul vietii ni se curma,insotindu-ne pe ultimul drum.

Profesorul sau invatatorul ne indruma in tainele cartilor, al educatiei,ne pune stiloul in mana, ne invata alfabetul, lucrurile minore pe care poate, acum stiindu-le, le minimizam  munca lor in care se straduiau ca aceste elemente sa ne ramana intiparite pt toata viata in minte, este cel care ascultandu-ne ne descopera vocatia,drumul in viata, ne indreapta pasii spre cunoastere si dezvoltare

intelectuala, iar medicul este cel in mana caruia sta sanatatea noastra, pornind de la concepere si pana la momentul in care viata ne atarna de un singur fir,cand isi foloseste toata experienta, aparatura si priceperea pt ca noi sa zambim din nou si sa fim fericiti alaturi de familiile noastre, daca avem un pic de noroc si D-ZEU vrea sa traim frumosi si sanatosi.

De aceea, persoanele care isi indreapta pasii catre preotie, arta didactica sau medicina sunt suflete speciale si declar public oricand ca sunt trimisii lui D-ZEU sa faca minuni cu noi ceilalti cu mainile lor dibace.

Insusi locurile in care isi desfasoara activitatea au un rol important pt noi si sunt institutii de formare atat ca si crestini,ca elevi pe drumul cunoasterii,dar si loc,in cazul spitalului,policlinicii sau cabinetului medical in care mergem sa avem grija de sanatatea noastra.

CE ESTE PRIETENIA ?

  Prietenie este atunci cand vine cineva, o persoana in viata ta si-ti umple golul din inima pe care il simti si nu-l poti acoperi cu nimic altceva,este momentul in care cineva vine atunci cand ai nevoie cel mai mult,cand toata lumea pleaca, el a venit si e alaturi de tine.

Un prieten este acela care te accepta cu toate defectele pe care le ai, indiferent daca esti bogat,daca esti sarac,indiferent ca esti frumos sau urat, indiferent de toate trairile prin care ai trecut. Prietenia poate sa nu dispara niciodata.Multa lume spune ca prietenia adevarata nu exista, si eu tind sa cred lucrul asta,dar in viata nu e important atat de mult cat dureaza o prietenie, ci e important ca acea persoana care a intrat in viata noastra cat de mult isi lasa amprenta asupra inimii noastre, asupra cursului vietii noastre si cat de mult in inima noastra,acolo, a lasat un loc pe care, poate, nu-l va acoperi nimeni niciodata.

Un prieten este acela care te ridica din prapastia adanca in care ai cazut sau te ridica din situatiile cele mai grele,in care nimeni nu indrazneste sa se apropie de tine, nimeni nu indrazneste sa-ti spuna unde ai gresit si nimeni nu-ti spune care sunt defectele tale.

Hmm, prieten…niciodata nu vom gasi definia unui prieten.Este acea persoana care iti aduce zambetul pe buze chiar si atunci cand o lacrima se scurge incet pe obraz.Prietenul este ca o raza de soare ce la inceput te incalzeste putin si apoi tot mai mult,pana cand simti pana in interiorul tau caldura acelui soare.

Prietenia e cel mai frumos lucru care poate aparea intre 2 sau mai multi oameni, lucru special, de incredere, dragoste, afectiune, un lucru care l-a realizat D-ZEU  cu noi pt a nu ne simti singuri pe Pamant.Un prieten adevarat te va lasa sa plangi pe umarul lui, sa spui toata durerea,iar  atitudinea lui va face cat milioane de cuvinte.Un om cu prieteni e un om binecuvantat, un om norocos.

Prietenia e o bijuterie rara in care trebuie investita multa daruire, in care exista puncte comune,e ceva care vine din inima, e acel cineva care poate pastra un secret, in preajma caruia putem fi relaxati intotdeauna. A nu se confunda cu sentimentul de iubire,cu prieteni nu discutam intimitati,poate doar femeile sau barbatii, intre ei isi mai fac mici marturisiri, in cazul prieteniilor cu sexul opus nu facem confidente decat daca trecem acea bariera spre o relatie amoroasa.

Despre asteptari si planuri, in general

  Asa cum zice Creanga “nu stiu altii cum sunt…”, dar eu , inca de mica astept o  zi speciala, NUNTA si o socotesc ca fiind una din cele mai semnificative zile din viata unei femei .Cred ca orice fata viseaza aceasta zi ca pe una de basm. In functie de personalitate, sperante ,asteptari ,dar mai presus de toate ,bugetul (care de multe ori ne pune frana tuturor planurilor si visurilor) incercam macar imaginar sa o traim ca o zana, incepand de la rochie, piesa cea mai importanta si desfasurarea intregului eveniment.

Realitatea insa ,de cele mai multe ori ne aduce cu picioarele pe pamant pt ca doar cei dispusi sa cheltuiasca averi colosale pot avea tot arsenalul si toate detaliile organizate in cel mai atent mod.

Inca nu am reusit sa trec prin emotiile acelor zile pt ca situatia financiara si prioritatile momentului intotdeauna au amanat planurile.E si o vorba la romani foarte adevarata:”Iti faci planul….”,restul il stiti si voi.

Evident ca intr-o zi va urma si marele eveniment, insa e foarte greu din punctul meu de vedere atunci cand asteptarile nu concorda cu relitatea si puterea financiara, pt ca ,vrem, nu vrem, tot banul e cel ce dicteaza.

Imi place sa fiu informata,sa rasfoiesc albumele prietenilor sau diverse articole pe internet,desi sunt o fire care facand paralela cu situatia in care ma aflu si compromisurile pe care le-as putea face, sufar foarte mult.

Poate pt unii ziua aceea nu conteaza atat de mult sau au renuntat sa viseze. Imi este foarte greu sa ma adaptez situatiei reale pana si in cele mai importante momente din viata,cand totul ar trebui sa fie perfect, exact ca in basme si sa nu fie umbrit de nici un neajuns. Aici incerc sa lucrez cu mine,desi nu e usor, imi doresc sa fiu mai ancorata de lumea acesta si nu cea imaginara.

 Poate una dintre cele mai revelatoare idei de care m-am convins este cea care zice că noi,oamenii avem realităţi diferite. De fapt, nu numai că le avem, dar şi trăim în realităţi diferite.Aşadar, nu am o problemă de percepţie a realităţii. Eu o percep cum trebuie.Doar că percep cum trebuie realitatea mea, nu pe a altora. Trăiesc în mod cert o formă avansată de ignoranţă, într-un glob de sticlă care, deşi bine ancorat în realitate, nu permite accesul oricui. Cred acum în acea adaptare care te învaţă să tolerezi carenţele minore ale sistemelor, micile defecte pe care cei din jurul tău le au. În acelaşi timp însă, dezvolt o rezistenţă din ce în ce mai puternică la tot ce înseamnă adaptarea prin schimbarea propriilor principii. Dacă adaptarea presupune să accepţi un sistem doar fiindcă “asa stau lucrurile aici”, poate că adaptarea nu e cel mai inteligent lucru pe care îl pot  face.

Pana la urma fiecare este liber sa-si creeze propria lume in care traieste,propria realitate. Nietzsche spunea că nu există fapte, ci doar interpretări.

De aici si conflictul interior intre ce simt,ce-mi doresc  si ce se intampla de fapt si toate esecurile mele…

Sunt dificila, nu-i asa?

O lume ideala

  V-ati imaginat vreodata cum ar fi?

Eu asa o vad: o lume in care,noi femeile sa fim divinizate, o lume in care să conştientizăm cât de minunată este viaţa, să trăim clipele ca si cum ar fi ultimele, o lume in care  să simţim bucuria prin fiecare celulă a corpului nostru, să avem prieteni adevăraţi, care ne apreciază pentru ceea ce suntem şi ce facem. Imi doresc să avem încredere în viaţă şi în oameni. Şi, mai ales, într-o lume mai bună pentru noi toţi. Vreau să facem din pasiunea noastră misiunea vieţii noastre. Vreau să ne găsim vocaţia şi, prin ea, să simţim că lumea întreagă este mai frumoasă datorită prezenţei noastre în ea, să simţim cum viaţa ne binecuvântează în fiecare clipă, să avem copii frumoşi, minunaţi şi o viaţă perfectă. De ce?

 Pentru că merităm o lume in care să facem pace cu trecutul, să ne iertăm şi să ne iubim cu adevărat unii cu altii, să credem că suntem bogati, dinainte ca bogăţia fizică să se manifeste în viaţa noastra,  să credem în succes, încă din momentul în care acesta exista doar în imaginaţia noastra, să credem în oameni frumoşi, în oameni care să ne aprecieze, poate fix în momentul în care suntem singuri şi încă ne căutam drumul prin viaţă, să credem în iubire, să credem că ne putem urma visele, poate tocmai în momentul în care avem cele mai mari indoieli si să avem încredere în noi. 

Ce minunat ar fi sa renunţăm la critici, la prejudecăţi,sa avem incredere in ce ne poate oferi viata!

Dar oare câti dintre noi  speram, asteptam, visam lucrurile astea? Cati dintre noi inchidem ochii si zambim pt gandurile si sperantele de mai bine,uitand pt o clipa de grijile cotidiene?Câti dintre noi avem cu adevărat încredere că merităm să trăim o viaţă împlinită din toate punctele de vedere?

Câti dintre noi suntem cu adevărat sinceri în fiecare clipă a vieţii noastre şi facem doar ceea ce simţim? Câti dintre noi lucrăm la creşterea calităţii vieţii noastre?

Eu cred ca putem fi macar pt o clipa asa cum ne dorim,totul e sa vrem sa daramam mitul conform caruia viaţa-i dură, o luptă continuă pentru supravieţuire, în care noi trebuie să fim puternici, insensibili şi de temut, învingând orice şi oriunde.

Nimic nu ne face mai speciali si mai frumosi decat caldura si naturaletea sufletului pe care il tinem ascuns acolo bine de teama de a nu stii nimeni cat de sensibili si vulnerabili suntem,asemeni unui copil inocent…

La ce ma gandesc cand spun ca viata e frumoasa?

  Am avut multe momente de cumpana in viata,cand totul parea atat de negru si urat dar am trecut peste toate.In felul meu.Am plans,m-am descarcat si am luat-o de la capat, ajutata de oameni dragi sufletului meu.Muzica,o alta terapie si putina izolare in care mi-am pus ordine in ganduri si m-am motivat singura dat fiind ca viata e un dar ce trebuie pretuit.Incercarile vietii trebuie sa ne caleasca  si sa ne invete o lectie,sa ne ajute sa devenim un arbore frumos si rezistent dupa ploi si furtuni. Pana la urma viata este un amalgam de stari si emotii,dorinte,trairi,vise,sperante,important e sa vedem partea plina a paharului.  De ce trebuie pretuita viata?

De ce-aş fi trist când inima îmi bate,
Şi pentru viaţă am un chef nebun,
Când ochii îmi sclipesc încă-ntre pleoape
Şi încă pot să tac sau pot să spun?

De ce-aş fi trist cînd paşii mi se plimbă
Şi-n linişte privind pot să admir,
Când pot să scriu un vers sau pot vorbi o limbă
Şi fără zgomot, încă mai respir?

De ce-aş fi trist când încă duc o luptă
În care n-am pierdut şi încă n-am invins,
Cînd însăşi existenţa din dragoste e ruptă
Şi lacrima ce plânge în zîmbet mi s-a-`ncins?

                                                                        De ce as fi trist-Ovidiu Scridon

Pentru toate minunile ei, pentru  rasaritul soarelui ce ne lumineata fata ,pt ca asta inseamna ca D-zeu ne iubeste,pt toate stradaniile noastre care duc la rezultatul mult dorit, pt furtunile sufletului care duc la cele mai intelepte alegeri in viata, pt momentele cand suntem pe cele mai inalte culmi de fericire, gasindu-ne jumatatea,pt ca suntem romani,solidari la greu cu aproapele nostru ,pt bataile inimii atunci cand echipa favorita castiga meciul, si mai ales pentru frumusetea copilariei.Acele momente ce ne raman in minte si le rememoram poate si nepotilor nostrii. Cu genunchii juliti,cu desenele animate care si acum imi aduc zambetul pe buze,cu bunatatea bunicilor  ce imi mangaiau obrazul, cu emotiile de bobocel in clasa I ,cu jocurile copilariei cu creta,cu papusile,cu elasticul si altele ce acum par depasite si prafuite.

Toate acestea si multe altele ne bucura sufletul si ne motiveaza pe mai departe.Intra in acel sertar al amintirilor si ne creeaza certitudinea ca nu am trait degeaba.Un mare poet descoperit recent,Ovidiu Scridon spune aceste lucruri intr-un mare fel si va las a va bucurati si sa traiti poezia in care eu ma regasesc incheind cu indemnul TRAITI-VA VIATA!

Când am pornit eram nimic,
Nu eram mare şi nici mic,
Eram dorinţă şi nevoi,
Eram doar „unu” dintr-un „doi”.

Şi-ncet, încet, cu paşi cuminţi,
Secunde, ani şi suferinţi
Am străbătut şi-am adunat
Şi sunt al timpului vânat.

Înlănţuit în gânduri fumurii,
Răscruci de supărări şi bucurii
Am întâlnit în drumul meu
Şi-am înţeles ce-i simplu şi ce-i greu.

Mai ştiu ce pot şi ce nu pot
Şi-aş vrea cu clipele să mă socot,
Ca din tăcerea plină de blândeţe
Să-mi mai ofere înc-o tinereţe.

Şi-ntr-o clipire de odihnă
Încerc cu gându`-aşezat în tihnă
Să-ndepărtez ce ştiu, de ce nu ştiu,
Să-mi scald privirea-ntr-un târziu.

ce inseamna ACASA ?

  Cum au mai spus si altii, acolo unde este inima ta. Inima noastra de obicei este la locurile petrecute cu cei dragi si la locul unde te-ai format si te-ai dezvoltat avand ganduri si sentimente.

Acasa reprezinta locul in care omul intotdeuna se intoarce, este locul in care traieste alaturi de familia sa, cu bucurii, tristeti, este locul in care primeste prima educatie, locul in care isi gaseste apartenenta la propria personalitate si originile sale .Este locul in care se simte in siguranta, in care invata sa-si iubeasca familia si apropiatii.

 Si intr-adevar proverbul "Nicaieri nu-i ca acasa" este adevarat, cel putin din punctul meu de vedere. Nu vi s-a intamplat vreodata sa ajungeti intr-un loc,sa locuiti cateva zile in alta parte unde multe nu sunt ca in caminul vostru? Nimic nu se compara cu locul acela, in care ai copilarit, locul in care ai ras cu gura pana la urechi, unde ti-ai gasit echilibrul si imbratisarile sincere ale celor dragi.Si locul in care iti incarci bateriile mereu. Acolo unde te simti bine,  unde uiti de necazuri, locul in care intotdeauna te simti binevenit, unde miroase a paine calda, a mancarea care iti place… Locul unde  inima se regaseste.

Dar cred ca mai bine exprima regretatul Gil Dobrica despre ce inseamna ACASA….

CAND INTAMPLAREA DEVINE SOARTA,E SIGUR IUBIRE

  Iubirea! Acest cuvânt evocă tot ceea ce omul are mai nobil şi mai frumos. Dar cum ajungem acolo ?

  Oficial ne-am cunoscut in primavara lui 2007, dar ne stiam din vedere inca din 2006. Ne zaream reciproc, fiecare incercandu-si norocul cu altcineva, nestiind la vremea aceea ca de fapt noi doi vom fi impreuna. Putin mai tarziu aveam sa aflu prin intermediul partenerului de atunci care intamplator fusese coleg de armata cu sotul meu ca suntem vecini de cartier si asa ne-am vazut prima oara, fiecare de mana cu altcineva. Relatia cu prietenul de atunci nu a mers, am hotarat sa ne despartim, dar am ramas amici si colegi de serviciu la o confectie din oras. 
Am hotarat atunci sa iau o pauza, aprox.6 luni am fost singura dar cu sperante mari de viitor, care deocamdata parea incert sentimental. Imi concentram toate fortele doar pe munca, timp in care relatia sotului meu esuase, nu tineam legatura absolut deloc fiind doar cunostinte, habar nu aveam ca EL va fi alesul.

Asta pana in ziua in care aveam sa aflu ca cei doi fosti colegi de armata se vizitau, se confesau despre dezamagirile traite si nu a fost decat un pas pana la propunerea sotului meu de a ma cunoaste mai indeaproape. Am aflat toate acestea a doua zi de la intalnirea celor doi, cand fostul prieten fara nici un resentiment imi povesteste vizita lui la acest coleg de armata si propunea lui. Am ezitat putin, dar pana la urma mi-am zis sa dau o sansa acestei intalniri. 

Din nou ne-am vazut, ne-am salutat, am povestit cate in luna si in stele, asa cum fac cu oricine, generalitati despre viata. Chiar daca nu ne stiam decat din vedere, il simteam apropiat, hotarat in a se implica intr-o relatie, in a ma cunoaste mai mult si mai mult cu fiecare zi. Amandoi simteam aceleasi emotii de fiecare data cand ieseam in oras, numaram minutele, secundele pana la ora intalnirii si tresaream la fiecare om ce semana cu el/ea. (asta mai tarziu ne-am marturisit unul altuia, bineinteles EL a inceput sa-mi spuna ca ii bate inima continuu stiind ca urmeaza sa ma vada). Nu pot uita prima intalnire, nu stiu cand au trecut acele ore, cert e ca imi doream sa opresc timpul in loc, traiam sentimente ciudate pe care nu stiam daca le visez sau e realitate pura. Cand ne priveam parca ne stiam de o mie de ani, ideile noastre faceau casa buna impreuna, era o chimie stranie, dar placuta. Incepeam sa-l vad atat de special si inima-mi batea asa puternic cand il aveam langa mine...
 M-am integrat rapid in cercul lui de prieteni, la scurt timp prietenii lui au devenit si prietenii mei. Il vedeam cum se comporta cu toti din jurul lui si-ncepeam sa-l apreciez si sa-mi placa tot mai mult. Nu dupa mult timp, toata lumea a inceput sa observe ca e ceva intre noi, sau cel putin ne placem. La mine toti cunoscutii observasera o schimbare majora in atitudine, in comportament, stateam ore in sir in oglinda inaintea unei intalniri, imi doream ca totul sa fie perfect, de la manichiura, vestimentatie, coafura, totul. Si parintii lui vazusera o schimbare totala la fiul lor, faptul ca era tot timpul vesel, cu mana pe telefon trimitandu-mi mesaje, cumparand flori si cadouri, ba chiar mama lui a spus :”Nu te-am vazut niciodata asa, inseamna ca e o fata speciala!” lucru care m-a flatat, afland dupa un timp. I-am cunoscut si parintii, mai neoficial, invitandu-ma la el acasa cu pretextul ca vedem un film si-au dorit sa vada cine e „fata speciala”. 

Dupa 3 luni ne-am mutat deja impreuna nemaiputand sa ma rezum la cateva ore de intalnire, dorind sa-l am langa mine tot timpul. Stiam ca relatia asta duce la casatorie pt ca ne iubeam tot mai mult, aveam planuri de viitor, nimic nu ne putea desparti. Acum suntem cei mai fericiti si simtim cum Dumnezeu are mana Lui intinsa peste noi, chiar daca am trecut si prin momente mai putin bune nimic nu ne-a afectat sentimentele. Dumnezeu are modalitatile lui extraordinare prin care ne arata cat de mult ne iubeste si ca ne poarta de grija, chiar daca incercarile vietii par a ne dobori.

În aparenţă sunt cuvinte,
De prea puţini luate-n seamă,
Unii citesc, merg înainte
Dar, n-au purtat a lor maramă.

Alţii le folosesc mai iute
Decât viteza unui tren,
Apoi încearcă să asculte
Vântul, cum şuieră peren

În lumea asta sunt rostite
De-atâtea voci imaginare,
De-atâtea glasuri răguşite
Dar, nu toţi au în ochi culoare.

Sunt două doar, două petale,
Ca ochii mei avizi de tine,
Pure, adânci, esenţiale,
Dând viaţa culmilor alpine.

Esenţa lor umple zenitul
Deşi, noi le rostim firesc,
Să înţeleagă infinitul
Că mă iubeşti şi te iubesc!

Despre tineri si dorinta de a munci

  Tocmai ce a luat sfarsit o noua capanie electorala in judetul nostru, cu bune, cu rele, cu mizerii in presa, cu atacuri la persoana, dar cu un rezultat socant pt mine, desi nu sunt o cunoscatoare a politicii, ci a vietii braileanului in general, om simplu ce se lasa invaluit o zi de promisiuni si “atentii”, dar frustrat si flamand 4 ani.. Datorita rezultatului, ACELASI,  multi au spus ca intradevar ne meritam soarta, pentru ca toti militau intru schimbare, fapt ce tot noi, majoritatea ne-a fost teama sa o adoptam, insa nu despre asta vroiam sa vorbesc,chiar daca  fara sa vrem actuala conducere a orasului influenteaza bunul mers al lucrurilor, in special atragerea de noi investitori ce ar recruta forta de munca local, asigurand astfel si tinerilor o speranta de a renunta  la cautarea norocului pe alte meleaguri printre straini.

Personal m-am implicat in diverse actiuni ale unui candidat independent, intr-o campanie electorala. Rezultatul a fost nu tocmai cel sperat, am suferit dupa aceea, chiar daca nu a fost o campanie puternica d.p.d.v financiar si nici nu am fost cei mai priceputi, cu totii am invatat din micile greseli si am colaborat frumos obtinand locul 2 in topul preferintelor electoratului, fapt ce spune multe despre o gasca de oameni ce am crezut cu adevarat in candidatul nostru si l-am sprijinit cu tot ce a fost nevoie. Am  demonstrat ca avem incredere in candidatul nostru,  pt ca poate, stie si vrea sa transforme orasul in ceea ce merita, asa cum spunea si imnul electoral al acestuia ”din Braila fac o floare”.

  Ca veni vorba de investitori, sau mai bine zis lipsa lor si totodata a locurilor de munca atat de necesare Brailei, sunt o persoana ca multe altele, afectata de criza financiara, in special de lipsa unui loc de munca. Stiu ca am mai precizat asta intr-o postare anterioara, dar  dorinta de a munci a existat intotdeauna, inceputurile mele in campul muncii fiind  la o varsta frageda,16 ani, in domeniul industriei usoare, loc de munca unde mi-am format mana, am invatat sa fac fata normei, orelor suplimentare, de cele mai multe ori neplatite, unde tehnic vorbind am trecut prin toate fazele, dupa care am considerat ca nu asta e ceea ce imi doresc de la viata in general.

Munca cu omul considerand ca mi se potriveste mai mult, am luat decizia de a ma rupe definitiv de acest domeniu si incercand prin relationarea cu clientul in vanzari de diverse servicii sa-i regasesc o nevoie am invatat mult mai multe decat facand ceva tehnic.

  De aici incepe adevarata provocare. Mi s-a oferit acesta sansa de a intra in lumea vanzarilor, chiar daca la acea ora nu aveam deloc experienta si am descoperit ca munca cu omul e inaltatoare prin faptul ca oamenii sunt diferiti, nevoile lor difera, pregatirea lor, de asemenea, si de aceea dialogurile cu ei trebuiesc adaptate. Impactul cu acesta lume a fost destul de mare si ajutator personalitatii mele, la acel moment fiind o persoana ce ma inconjurasem doar de colectivul din domeniul confectiilor, fara o prea mare pregatire, de obicei mame, gospodine ce aveau ca univers si spatiu in care isi desfasurau activitatea, dar si tel in viata caminul lor, sot, copii si gospodarie, fapt ce mi-a dat de gandit si m-a rupt de acel nivel.

Datorita acelui mediu in care doar norma zilnica era importanta, pregatirea mea intelectuala stagna la acel nivel, si de aici dorinta mea de a invata mult mai multe, in timp schimbandu-ma ca om, ca si perspectiva si asteptari. Iar in momentul cand am decis ca  pot face si altceva, m-am lovit  de tot felul de ziduri pe care le-am demontat celor pregatiti sa-mi ofere sansa angajarii.

  Acum, cand in bagajul cunostintelor mele s-a mai adaugat o experienta, tot ce imi doresc e un loc de munca motivant, dinamic,de la care cu toata oboseala aferenta unei zile pline sa plec satifacuta acasa pentru faptul ca am mai invatat ceva si ca pot fi apreciata pt dorinta de a asimila cat mai multe si chiar rasplatita pe masura.

  Uneori, de fapt,mai mereu ajung sa cred ca lucrurile astea nu sunt decat vise si ma simt cuprinsa de sentimente urate de disperare, de  scarba, de  apasare si ingrijorare pentru ziua ce va urma, si asa cum spune tatal meu:”datoriile nu asteapa, ci vin cu “bonus de felicitare”- penalitatile” !!!

Si din cauza motivelor reale ce ne determina sa parasim locul de munca,am ajuns la stadiul in care fie plecam cu dorul in suflet in tari unde suntem respectati si remunerati, fie terminam studiile si suntem injositi doar pentru ca agentului economic la care lucram ii lipsesc cei 7 ani de acasa.

  Sau mai exista o situatie. Atunci cand angajarea se face pe alte criterii decat cele profesionale. Ma refer in special la persoanele de sex feminin, unde concurenta e mai apriga, castiga cea mai dotata fizic de multe ori, dispusa unor compromisuri de natura sexuala. Datorita persoanelor de acest gen, adevaratii profesionisti sunt eliminati, oamenii seriosi care vor sa munceasca sunt dati la o parte.

  Cu toate aceste framantari ma lupt zi de zi incercand sa gasesc o solutie, o iesire si sigur nu sunt singura care intampina o astfel de situatie. Asa s-a ajuns la amanarea casatoriei sau a primului copil al multor prieteni de familie, de teama instabilitatii locului de munca sau inexistenta lui ce ne ingreuneaza traiul zilnic. Tot ce ne ramane e credinta si speranta ca maine va fi mai bine….