Nu stiu cum se face, inspiratia pentru micutul meu blog iese la suprafata numai atunci cand, in momente de rascruce imi sunt date peste cap toate valorile si ma rascolesc situatii nu foarte usor de uitat, ca si acum. Ce s-a intamplat conteaza mai putin, doar o veste primita da totul
peste cap si incep sa ma intreb de e real ori un cosmar ce ma oboseste
psihic de nu mai am chef de nimic. Ce e si mai rau? Este ca nu pot
plange, desi ma simt bolnava de suparare...Si atunci am momente in care as scrie totul pe o foaie. De multe ori am vazut scrisul ca pe o descarcare. Dar pun mana pe creion si incep sa mazgalesc ca si un copil mic. Nu prea stiu ce as vrea sa scriu, de unde sa incep, mintea mea este plina de ganduri care parca ma fac sa ma simt pierduta in ele. Parca totul este in zadar si nimic nu are rost, e un haos total. Sunt acele momente in care am impresia ca nu vreau sa mai lupt si as sta doar in genunchi si as plange.Sunt momentele in care as vrea sa stiu ce mi se intampla, sa pot explica sentimentele si sa pot fi din nou acel om care am fost candva. Pentru ca asa cum se spune, o suparare nu vine niciodata singura, ci se tin lant, un lant care parca nu se mai termina in viata mea...
Nu pot sa strig din rasputeri dupa ajutor si ma inchid in mine insami. Problemele raman acolo unde se da lupta cea mare, in suflet, si pentru ca el clocoteste intr-o mare de intrebari de multe ori ma intreb de ce eu, de ce acum. Intr-un final realizez ca am nevoie de un umar pe care sa las capul si sa-mi regasesc linistea interioara, ca obiectele fara suflare sau tavanul la care privesc in gol nu aud si nu vorbesc! Si continui sa tin in mine totul. Nu pentru ca nu am pe nimeni alaturi, am un sot minunat, dar parca sunt lucruri care vreau sa ramana doar ale mele, sau pur si simplu vreau sa-l scutesc de o suferinta in plus, sa-l menajez, sa nu-l incarc cu fleacuri sau stari de moment, trecatoare, banale poate. Ma macina cateva zile dupa care plang puternic si ma lasa. Incep iarasi sa zambesc, sa vad lumina zilei si parca zilele trecute nici ca au fost! Dar inca nu am inteles nimic si nu am invatat nimic din cele petrecute. Data viitoare voi reactiona tot asa si ma voi plange din nou unui perete si unui tavan care nu raspund sau poate gasesc alinare pe un umar potrivit care sa ma inteleaga si sa-mi fie alaturi!
Poate imi lipseste o prietena adevarata, lucru rar de gasit intr-o lume care se intrece in viata asta la datul la gioale, doar doar, o iesi mai fruntasa decat ceilalti...
Scriu despre ce vad.Scriu despre ce simt.Scriu despre
ce ma framanta.Acum mi-am propus sa scriu despre un lucru la care ma gandesc de
cateva zile, pornind de la subiectul alegerilor din America, raportat putin la
diferenta de electorat, poate nu ca nr de alegatori, ci ca si criterii de alegere.Titlul
poate nu spune mare lucru, dar veti intelege spre sfarsit mai bine.
Ma trec multe stari stari si ganduri de ceva zile
despre ce ma inconjoara, despre oameni, despre viata lor, nivelul fiecaruia de
educatie, de gandire si viitorul care ne apartine fiecaruia prin deciziile pe
care le luam.
Nu e un subiect despre politica, desi oricat am
evita-o, e principala cauza a Romaniei de astazi. Am 26 de ani, nu ma
pasioneaza domeniul acesta, insa oricat de nestiutor ai fi, viata cotidiana iti
da toate raspunsurile, starnind frustrari.
Inca de cand ne trezim dimineata, grabiti in trafic sa
ajungem la servici, pana seara, cand dupa o zi de munca, fiecare, cu un ban in
buzunar, mai mult sau mai putin, ajunge acasa unde trebuie sa puna hrana pe
masa copiilor sai sau sa-si asigure un minim de confort pt supravietuire (dus,
caldura, etc).
Asa ca, precum vorba aceea “toate drumurile duc la
Roma”, acelasi lucru se intampla si cu politica, pe care unii, cu resemnare, o
dezbat la colt de strada, in parcuri, pe peronul garii, in mijloacele de
transport sau mai nou, pe retelele de socializare.Oricat i-am blama sau
invinui, reprezentantii nostrii nu s-au ales singuri in functii inalte.
Aici ma refer in special la omul aflat in nevoie care
e de fiecare data tinta gogomaniilor inventate peste noapte, aducatoare de cat
mai multe voturi. Omul acela de jos, care se zbate in saracie, cel care isi
creste copii in conditii insalubre, cel care primeste somatii de la bancile
unde e dator vandut, care e executat silit pt neplata intretinerii, cel care
isi duce traiul amarat, care adoarme nemancat sau in odaia caruia bate frigul
si ploaia.Categoria aceasta sociala, intr-un nr atat de mare din pacate a fost
masa electorala manipulata, cei care “si-au vandut” votul pt o punga de zahar
sau o suma infima de bani ce le asigura traiul pt cateva zile, dupa care s-au
intors neputinciosi in casele lor sarace si goale, dezamagiti si asteptand alti
4 ani pt sperante desarte sau o lege care sa le mai usureze viata.
Nu trebuie sa ai o mare experienta in spate sau 2
facultati la activ ca sa observi toate problemele astea, sunt la tot pasul,
unde vezi cu ochii.Nu sunt nostalgica dupa ceva sau cineva, sunt prea mica pt a
avea amintiri din perioada comunista ( pe atunci aveam doar 3 anisori), ci pt
ca traiesc in acelasi oras in care-i simt si pe cei optimisti, putini la numar, ce inca mai au
sperante si asteptari politice, dar ii vad si pe cei dezamagiti, cu gand de
duca. De la toti, fiecare zi e o lectie.Uneori rad, uneori plang alaturi de ei, uneori ajut,
daca pot, de la toti ma incarc, fie pozitiv, fie negativ.Dar cel mai important,
trag concluzii, ca asa e la final.
De fapt concluzia e una singura si am mai spus-o, dar
merita repetata. Si anume, ca doar cei carora le spui exact ce vor sa auda vor
crede in tine si te vor sustine neconditionat (- vezi fenomenul DDD :) ).Lucrul
asta e valabil pt toti politicienii.
Un amic de-al meu spunea intr-o zi ca cele mai mari
minciuni se spun intr-o partida de amor, la pescuit si in campanile electorale.
PERFECT ADEVARAT!
Revenind la oameni si alegerile lor de orice natura,
observ ca nimeni nu isi reproseaza incredera investita sau nu-si asuma, toti
preferand sa arunce cu pietre in cei ce i-au folosit , desi la viitoarele
alegeri cad din nou in plasa, parca uitand situatiile din trecut si nevoile
lor, cand isi trimiteau copii la cersit din lipsa banilor sau desculti la
scoala, cand poate rudele lor au murit din cauza sistemului sanitar “in coma”,
cand “au mers cu nasul” pt ca nu si-au permis un bilet de tramvai, cand si-au
vandut si gecile de piele pt un baton de salam, cand copii lor, masteranti nu au avut locuri de
munca, cand au primit ciocolata si pantofi cu toc la inundatiile din anii
trecuti, cand copii lor au crescut langa bunici, cu dor de parinti plecati printre
straini, cand au tremurat de frig la mitting-uri,
dar nu s-a schimbat nimic si lista ar putea continua.
De aceea cred ca in primul rand, avem de lucrat putin
cu noi insine, inainte de a investi pe cineva sa ne reprezinte undeva.
E foarte greu, de acolo de jos, un om care are nevoie
sa i se proiecteze o imagine mai optimista a viitorului sa cantareasca lucrurile,
insa continuand naivitatea aceasta nu vom face decat sa ne adancim in greutati
si nereusite si sa avem sperante desarte. Luand la puricat toate programele
electorale ale politicienilor nostrii, cate din ele s-au realizat?
Cate din planurile noastre au esuat datorita
birocratiei, datorita legilor strambe sau datorita crizei economice din care nu
se stie cand vom iesi??? Asta nu
inseamna ca nu ne vom mai implica, ca vom parasi cu totii Romania, doar ca
uneori ma apuca furia a tot ce ne inconjoara si ne scarbeste, amintindu-mi
versurile acestea care spun cat de manevrabili si neputinciosi suntem:
Cu genunchii ghemuiti pe fotoliul din camera ma
asezasem dimineata, somnoroasa si buimaca, dupa somnul linistit din noaptea ce
tocmai trecuse. Usor amortita, cu ochii lipiti mi-am dus la bun sfarsit ritualul
de dimineata ( dus, imbracat, machiat), dar si facutul unui ceai aromat de
fructe - noul meu obicei sanatos si binevenit dimineata, inainte de a pleca la
job.
Privind din fotoliu, locul meu preferat de relaxare,
constat cu amaraciune ca toamna isi intra in drepturi ; racoare, agitatie, trafic,
dar si natura care pe zi ce trece capata mirosul si culoarea aramie specifica.
Nu vreau sa cred ca am intrat in butoiul cu
melancolie, dar constat si in sufletul oamenilor o usoara schimbare. Parca sunt
mai grabiti, mai infrigurati, dar si ingandurati parca.
Odata cu
inceperea scolilor, primele ore ale diminetii sunt agitate:claxoane, elevi cu
ghiozdane in spate, deschiderea magazinelor, a pietelor, aglomeratie,
gospodine, “furnicute” cum imi place mie sa le numesc, dormice sa-si umple
camarile cu bunatati (compoturi, conserve), toata lumea e in miscare si fiecare
parca ne grabim undeva.
Daca stam bine si ne gandim, doar cateva saptamani ne
mai despart de sfasitul anului, si fiecare avem un plan de indeplinit pana la
finele acestuia. Ne apropiem usor de bilant, recoltele s-au strans, mustul se
transforma in vin, toate lucrurile se aseaza, conservele asteapta cuminti in
camara taierea porcului, e perioada pregatirilor gospodaresti, dupa care
urmeaza o alta etapa, odata cu primii fulgi ;perioada concediilor la munte, a
bulgarilor de zapada si a ofertelor de tot felul prin magazine. Niciodata nu am
inteles aprovizionarea in exces, exagerarile alimentare pt ca logic si in
timpul anului trebuie sa avem o alimentatie diversificata, poate nu atat de
bogata caloric, dar cum si eu am o slabiciune pt dulciuri, incerc sa-i inteleg
si pe ceilalti.
Dupa care urmeaza magia sarbatorilor, a revenirii
familiilor de pe alte meleaguri, a meselor imbelsugate, a lemnului ce trosneste
in soba, a colindelor stravechi, a linistii, a pacei cu noi insine, ce ne ajuta
sa intram si sa simtim atmosfera de sarbatoare, sa ne bucuram alaturi de cei
mici de venirea lui Mos Craciun, de bradul frumos impodobit, s.a.m.d.
Desi nu sunt o iubitoare a sezonului rece, toate
lucrurile frumoase din jur si o cana de vin fiert fac parca iarna mai usor de
traversat.
Abia dupa aceea, cand tot romanul sarbatoreste in
propria casa, ciocnind si radicand cate un pahar de bucuria revederii si a
putinului timp petrecut impreuna, poti spune cu adevarat ca se asterne linistea.
Imi imaginez un capat de ulicioara de unde se vad
cosurile caselor fumegand si se simt mirosul cozonacilor si al mancarurilor
aburinde, iar dintr-un alt colt franturi de muzica buna, cu care romanii se
petrec in zile de sarbatori.
Din ce observ, asteptarile romanilor cresc an de an in
materie de distractie, sigur, acum, in functie si de buzunar. Insa eu, fire
conservatoare, raman tot la varianta traditionala, clasica, in locul vacantelor
exotice si super luxoase.
Daca e sa ne intoarcem la inceputul postarii mele,
acesta e sirul normal al lucrurilor, odata cu venirea toamnei, din punctul meu
de vedere, pt ca asta invatam de cand suntem mici. “Sa-ti faci iarna car si
vara sanie.” Vorba asta o stiu de mult, de la bunici, care intotdeauna erau
prevazatori si strangatori ca furnicile.
De aici si admiratia mea pt taranul roman, om
gospodar, cu frica lui D-ZEU, care isi creste copii si nepotii in spiritul
familiei unite si iubitoare.
Si
totul e ciclic, dupa o toamna racoroasa, o iarna cu turturi la ferestra, vom fi
din nou martori ai reinvierii naturii, an de an, daca D-ZEU e bun cu noi si ne
ofera aceasta sansa.
Inca de cand devenim constiente de faptul ca noi,
femeile, avem arme de seductie prin care putem zapaci mintile oricarui urmas al
lui Adam, incepem o prietenie tacita cu oglinda (treaba asta debutand din
pragul pubertatii), ea fiind o prietena sincera, realista si loiala. De atunci
incolo, incepem un adevarat studiu al aspectului nostru fizic din cap pana in
picioare. De la firele rebele de par ce nu ne asculta cateodata si pana la
degetele picioarelor obosite si umflate dupa o noapte pierduta prin cluburi sau
discoteci. Lucrul acesta e cat se poate de normal legat de evaluarea aspectului
nostru, a calitatilor, a detaliilor care ne avantajeza, dar si al defectelor,
al micilor imperfectiuni, uneori chestii minore, insesizabile, alteori vizibile,
dar mai ales ironizate de cei din jur. Aici vorbesc de defectele majore cu care
ne poate “inzestra” sau nu natura, corigibile doar prin interventii
costisitoare, dificile sau dureroase. Insa ce nu inteleg eu de multe ori e
reactia celor din jur, persoane necunoscute ce se grabesc sa eticheteze un om
in functie de cum arata.
Opinia mea personala e ca in primul rand nimeni nu e
perfect, unii poate pe exterior sunt ca un mar rosu si frumos, insa sufletul
incarcat de pacate, pana la urma viata in sine nu este un podium numai de
fotomodele. Cu totii avem poate un cos pe fata, un nas prea mare, un dinte
stramb sau lipsa, buze prea subtiri sau prea groase, umeri cazuti sau celulita
pe picioare.
Nimeni nu e bucuros detinand astfel de neajunsuri, unele
dintre ele putandu-le masca prin vestimentatie sau machiaj, iar altele se vad
cu ochiul liber oricat ne-am stradui sa le mascam.
Imi e imposibil sa cred ca nimeni nu recunoaste macar
unul din lucrurile enumerate mai sus si in functie de asta sa nu fi simtit
macar o gluma proasta facuta candva pe seama aceasta.
Personal cunosc oameni cu deficiente fizice majore,
oameni cu caracter, cu suflet mare, de incredere in orice situatie, dar ocoliti
si jigniti de oameni fara educatie.
De aici si razboiul interior ce se declanseaza in noi,
devenind neintelesi, si izolandu-ne, cel putin in cazul meu. M-am lovit mereu
de atitudinea necivilizata a unora, si atitudinea aceasta mi-a daunat multi ani
personaliatii mele, tot timpul fiind retinuta, timida timorata, in creierul meu
aflandu-se “ un pitic”ce nu imi permitea sa fiu eu insumi. Asta pna intr-o zi,
cand obosita fiind de jocul asta, mi-am dat seama ca nu fac decat sa atrag
atentia celor din jur, sa arat lumii cat de sensibila sunt la reactiile lor,
lucru care nu trebuie acceptat, pt ca mai presus de toti suntem noi si
interiorul nostru care trebuie sa fie impacat cu tot ce suntem in intregime, nu
doar ambalajul, care oricum e trecator, imboboceste, infloreste si apoi se
ofileste.
Pana la urma e
si o vorba care spune ca toata lumea la un loc nu poate inlocui o persoana
draga sufletului nostru, dar persoana iubita, in momente grele, prin prezenta
si sarmul ei poate valora cat toata lumea la un loc.
Cred ca orice om are o pereche undeva, intr-un colt de
lume, asa cum orice buruiana are umbra sa. Datorita acestei jumatati a
sufletului sunt eu, cea de astazi, nu total dezinhibata, insa nici cu potile
comunicarii total inchise, zavorate cu lantul ruginit pe care a reusit sa-l
sparga pt a-mi demostra ca ma pot schimba, ca pot fi deschisa comunicarii si
dorintei de evolutie.
Ma intorc cateodata in trecut cu gandul si imi aduc
aminte cu cata atentie imi alegem vestimentatia in functie de locul unde urma
sa merg; imi aduc aminte si de sacii de imbracaminte aruncati pt ca nu ma avantajau
fustele scurte, bluzitele decoltate, rochiile elegante, dar fara maneci sau cu
spatele gol, sau se intampla cateodata sa ma izolez in casa, unde plangeam ore
in sir cu capul in perna comparandu-ma cu alte fete de varsta mea.
Totul a inceput de la 12 ani, cand glanda tiroida a
intrat in actiune, declansata fiind de un eveniment tragic petrecut in familie.
De acolo lucrurile au scapat de sub control, poate concentrata fiind pe altceva
nu am acodat destula importanta si astfel s-a ajuns la aceasta situatie,
aproape de pragul anorexiei. Cu toate astea, cand credeam ca nimeni nu ma va
iubi vreodata, am intalnit un suflet bun, care imi este alaturi si astazi si
alaturi de care am trait cele mai frumoase clipe. El m-a ajutat sa depasesc
multe obstacole ce nu-mi permiteau sa fiu EU.
Concluzia e ca spiritual critic trebuie sa existe,
insa moderat, trebuie sa ne accepam asa cum suntem, gata sa ne asumam si
criticile constructive, iar mai presus de toate intotdeauna trebuie sa ramana
atitudinea demna si curajoasa. Mi-as dori ca toti cei ce nu au altceva mai
bunde facut decat sa batjocoreasca un
om sa se priveasca atent in oglinda, sa realizeze ca D-zeu nu a facut clone,
copii la indigo ale lui Marlin Monroe, insa de multe ori sufletul poate intrece
inzecit frumusetea trupeasca.
Aspectul fizic fara indoiala ca deschide multe usi, uneori
poate prea multe, insa traim intr-o tara
libera, unde avem dreptul de a ne alege anturajul si apropiatii in functie de
punctele comune si drumul pe care il alegem in viata.
Intamplator, zilele trecute navigand pe internet in
cautarea unor informatii, am citit undeva un comentariu al cuiva care spunea ca
in timp ce unii cedeaza usor psihic la cea mai mica problema, aplicand lozinca “vreau
sa mor”, sunt milioane de oameni in lume, in cele mai grele suferinte, ce isi
doresc sa mai apuce ziua de maine.
Practic, inca de la nastere, in afara temerilor
obisnuite, normale, singurul lucru ce ne inspaimanta cu adevarat e moartea. Suntem
constienti ca va veni candva, dar parca oricat de grea ar fi viata, cu totii ne
dorim sa traim, cum altfel decat sanatosi si voiosi. Putini sunt norocosii ce
in asta viata nu au cunoscut durerile, si aici ma refer la cele fizice, incepand cu nazbatiile copilariei ce ne
aduceau vanatai in genunchi, pana la dureri ce ne impacienteaza, luand drumul
farmaciei sau al cabinetului medical.
De aici si titlul postarii mele. Sanatatea ne poate da
speranta zilei de maine, curajul de a privi zambind catre viitor, ne ofera
sansa de a ne bucura de familiile noastre si tot ea ne poate tine departe de
tot ce e frumos pe asta lume, spitalele fiind a doua casa pt cei ce nu o pretuiesc
sau au ghinionul de a mosteni genetic unul din parinti sau membrii ai familiei.
Nu de putine ori mi-a fost dat sa aud in cazul
salutului de ramas bun in loc de “ la revedere” o urare de sanatate, asa cum se
obisnuieste pe la noi. Daca la prima vedere acest salut poate fi cat se poate
de banal, la propriu, sanatatea ne da ocazia unei revederi sau nu.Tot ea ne
face sa vedem viata altfel, mai ales cand devenim pacienti tintuiti pe un pat
de spital, ne face sa ne intoarcem la niste valori atat de simple, realizand ca
nu suntem decat niste simpli trecatori, si cred ca de aici si intrebarea: “Oare
ce luam cu noi cand nu vom mai fi? ” Parca ne indeamna la omenie, la analiza,
la schimbarea modului de percepere, la aplecarea catre calea bisericii, din
pacate amintindu-ne doar ca de o ultima carte de Dumnezeu, atunci cand lupta cu
viata atarna de un fir de par.
Insa cum niciodata nu e prea tarziu, Dumnezeu iarta si
asteapta indreptarea noastra a tuturor, sa nu uitam ca suntem o creatie a Lui
si tot El ne tine in viata, sa-I multumim pt ceea ce suntem si avem si sa ne rugam
de sanatate, caci asa cum se spune, daca suntem sanatosi le facem pe toate la
timpul lor!
Asa ca nu-mi ramane decat sa va urez SANATE MAXIMA si
va astept cu drag sa reveniti sa-mi cititi gandurile asternute aici.
Amintirile ma rascolesc, precum rascolesc sobolanii,
grânele din hambar. Eu sunt săraca, aşa am fost mereu. Nu am lucruri de
valoare, nu am o casă mare, nu am nimic ce si-ar dori altcineva. Totusi sunt
fericita, da sunt fericita că sunt bogata, iar bogătia mea se măsoară în ceea
ce contează cu adevărat. Am fost binecuvântata cu o minunătie de barbat,
care-mi este alături de 5 de ani.
Ne întelegem din priviri, eu stiu când
il doare chiar dacă sunt departe, plecata undeva cu treburi. Are un suflet
minunat iar ochii lui, chiar dacă acum sunt obositi, când mă privesc mă simt ca
la inceput. Cu el în inimă si-n gând, nici n-am băgat în seamă toate greutătile
si necazurile prin care am trecut, fiind nevoiti sa o luam practic, asa cum se
spune, de la lingura si sare. Le-am depăsit cu zâmbetul pe buze. Acum este
usor, insa la bătrânete toate vor fi dureroase, grele si obositoare.
Din fericire, el are suflet mare şi mă ia aşa cum sunt şi nu dă multe parale pe
lucruri fără importanţă, cum ar fi bogăţiile, faima sau pământuri rodnice .
Mi-e atât de drag, când il vad trezindu-se cu mine in brate!
El m-a învăţat, mi s-a dăruit cu sufletul şi inima lui mare. Mi-a arătat că
dragostea e totul, iar restul, doar amăgire este. Acum, privind în urmă,
realizez ce norocoasa am fost. Eram o copila fără şcoală, cu mintea plecată
numai după şotii, când l-am văzut prima dată. La început nici nu l-am remarcat,
în drumul spre casa. Totuşi, orasul e mic şi i-am vazut privirea ce ma urmarea
de la distanta. M-a fermecat. Dar eu eram sărmana, nu îndrăzneam să sper. I-am
zâmbit, plina de emoție, şi el
mi-a răspuns cu un surâs ce din soare era rupt.
Amintirile sunt multe şi dragi. Aproape că nu cunosc un loc în casă sau prin
oras, unde să nu am o amintire dragă cu el, zâmbindu-mi dulce.
M-a învătat ce e
IUBIREA. Mi-a arătat un răsărit, o muscă, o floare, o albină şi tot ceea ce ne
înconjoară. Dragostea deplină pe care o aveam pentru el m-a ajutat să văd lumea
prin ochii lui minunaţi, am putut să simt cu degetele lui şi cu sufletele
îngemănate, am pornit să cercetăm această lume minunată. M-am schimbat. Am
ajuns să mă bucur de tot și toate, cu
inima deschisă şi plină de iubire. Totul este atât de minunat. Iar asta simt de
5 de ani. E un miracol şi o binecuvântare trimisă mie de Creator. În fiecare zi
îi mulţumesc pentru că are grijă de sufletele noastre şi ne dă atâta bucurie.
Dar alţii nu-s așa ca noi,
sunt trişti, îngrijoraţi şi parcă pururea trăiesc într-o celulă în care singuri
s-au închis. Ei de mult au pierdut cheia şi acum privesc minunea lumii, printre
zăbrele.
Ma intorc in trecut si ochii mi se umezesc. 5 ani si o gramada de amintiri
navalesc, momente frumoase de implinire care vor fi povestite cu zambetul pe
buze cand dalbe plete vom purta pe umeri si nepotii vor intreba asa cum se
obisnuieste de povestea noastra...
Parca ieri eram copil, imi aduc aminte diminetile care
incepeau cu cantatul cocosului si sunetul fainii trecute prin sita de mainile
bunicii pricepute; cu maturatul aleii de tarana si curtea de frunze uscate;
mancam prune rosii din prunul de la poarta si mere parfumate din marul batran
din gradina; adunam vreascuri prin padure si bunica fierbea porumb in ceaun, pe
pirostrii; o imbratisam strans pe bunica in fiecare zi, ii
sarutam mainile batatorite si obrazul brazdat de cute adanci, mi se stangea
inima cand vedeam lacrimile rostogolindui-se pe obraz in timp ce ma privea,
mica, batrana si trista, sprijinta-n baston, urmarindu-si cu privirea nepoata
plecand… si probabil intrebandu-se daca va mai trece iar un an pana o va
revedea…
Si-as fi ramas sa traim amandoua intr-o bucla atemporala, frumos si linistit,
fara grija zilei de maine, fara net si facebook, fara regulile societatii
pentru care esti un ratat daca nu ai job bine platit, casa, masina si copil
pana la 30 de ani…
Dar ne intoarcem in zilele noastre, in orasul aglomerat si prafuit si cu oameni
tristi si ingrijorati pt zilele ce vin. Si grijile sunt aceleasi pt toata
lumea, ba chirie, ba intretinere, ce mai mancam azi, iar am lucrat peste
program, iar m-au intarziat cu salariul, curge chiuveta de la baie, s-a spart
teava de la bucatarie, iar s-a stricat liftul! Si din nou, de la capat: chirie,
intretinere, noi ce mai mancam azi, etc, etc, etc, la fel in fiecare luna!
As fi preferat sa raman acolo, in timp, la gustul dulce al copilariei, la
radacini, acolo unde se intampla magia. In bucla atemporala, unde e mereu
vacanta de vara, eu copil si bunica vesnica…
Insa timpul e nemilos, nu iarta pe
nimeni, iar noi ramanem doar cu amintirile despre cei dragi, despre radioul ingalbenit de vreme la care ascultam Radio Romania Actualitati sau vizionam filmul Veronica si ne bucuram cand cumparam guma de mestecat Turbo, ori asteptam nerabdatori painea calda din cuptor sau placinta de mere din care ieseau aburi mirosind a scortisoara...CE VREMURI !
Stiu ca am lipsit o perioada de pe blog. Nu, nu am
renuntat la placerea de a scrie, doar ca lipsa de inspiratie, lucrurile
marunte, neinsemnate si rutina in care am intrat m-au facut sa stau departe de
blog si nici nu am vrut sa scriu nimicuri, banalitati, asa cum citesc pe alte
bloguri, doar de dragul de a scrie. Nu sunt acest tip de blogger, cel putin din
respect pt cititori, multi sau putini, indiferent de nr acestora, motivul pt
care revin consider ca nu trebuie sa fie acela de a-i plictisi, informandu-i despre
produsele achizitionate sau alte lucruri fara esenta.
Cineva mi-a zis acum catva timp ca scriu intr-o nota negativa
si randurile mele nu fac cititorii decat sa reflecte asupra necazurilor, in
defavoarea lucrururilor pozitive, ori sa-i indeparteze. M-am tot gandit sa iau
in calcul acest sfat, cu toate ca si framantarile, micile suparari ale
sufletului trezesc in mine cateodata o nevoie de a ma descarca prin scris.
In acesta perioada nu s-a intamplat nimic extraordinar,
in afara faptului ca rugaciunile mele au fost ascultate, in prezent avand un
loc de munca ce consider ca ma reprezinta. Stresul si noptile albe din acesta
cauza s-au sfarsit, dupa o perioada plina de griji, in care credeam ca nu imi
voi mai gasi locul pe piata muncii, saraca in oferte care sa merite efortul,
dorinta de implicare, intentia de a face ceva in favoarea firmei, dar si a
noastra personala, iata ca asa cum se spune ca “orice buruiana are umbra sa” ,
zicala aceasta se aplica si in viata profesionala. Niciodata un angajat care va
face un compromis profesional, prestand o activitate necorespunzatoare
pregatirii scolare, profesionale sau fizice nu va avea mari rezultate.
Asa cum nu prea poti vedea un absolvent de 3 facultati
prestand rolul unei menajere (poate doar acasa :) ), sau un tanar slabut efectuand munci grele, carand
saci, sau cealalta extrema, a unui analfabet in fruntea unei companii de succes
(desi exista exceptiisi zilele in care
traim o confirma) , in clipa de fata imi continui munca in vanzari, imbinand
utilul cu placutul, la un magazin de muzica, unde moralul e totdeauna sus
datorita acordurilor sale ce inveseleste si cel mai trist om.
Aceasta poate fi realizarea cea mai insemnata,
petrecuta in perioada in care am absentat de pe blog, rutina zilnica in care
drumul munca – casa s-a instaurat, oboseala care isi spune cuvantul si lipsa de
inspiratie fiind motivele pt care am lipsit. Acea liniste interioara de a fi
util societatii, familiei, aducandu-mi aportul financiar, ocupand un post pe
piata muncii au venit de la sine si in continuare voi frecventa blogul ori de
cate ori voi simti in mine izvorul inspiratiei ce-mi dicteaza randurile pe care
acum le cititi. Raman fidela blogului asa cum sper sa o faceti si voi.
Nu sunt un crestin practicant, am si eu pacatele mele
ca orice om, pe care le regret si uneori involuntar le fac, dar NICIODATA nu
m-am indoit ca El nu ar exista!
Dar se intampla in aceasta viata sa trecem cu totii
prin perioade grele de necazuri, suferinta, boli sau asteptari ce nu se
intampla. Si atunci primul gand ce ne vine in minte e : ”Of, Doamne…! ” Putini
isi pastreaza in suflet credinta curata ca D-ZEU nu i-a uitat si ca are grija
de fiecare.
Pe unii dintre noi viata ne inraieste, astfel incat
ajungem sa adoptam un limbaj vulgar, sa credem ca raul facut cuiva nu se
intoarce impotriva noastra, sa nu credem in minuni si in Biserica, sa incercam
“mici diversiuni” neortodoxe de frica zilei de maine, sa refuzam pur si simplu
sa ne lasam in mainile Lui, asteptand zile mai bune.
Insa nu stiu cum se face, pe mine personal, ori de
cate ori am fost la ananghie, fara speranta, D-ZEU a trimis in calea mea
scaparea de care aveam nevoie. Mi-a deschis ochii sa privesc inainte, pt ca cu
totii acolo sus avem scrisa o traiectorie a vietii pe care El o dirijeaza.
Important e sa sesizam mana care ne indruma catre cele mai bune decizii in
viata, care ne ajuta sa iesim cu bine dintr-o situatie.
Un telefon primit atunci cand trebuie, secunda care
face diferenta dintre viata si moarte la volan, decizia de a nu urca in avionul
ce peste cateva ore auzim ca s-a prabusit, un interviu a carui raspuns
afirmativ a fost mult asteptat, gasirea donatorului potrivit pt operatia
decisiva vietii, rodul iubirii-copilul, atunci cand rosteste cuvantul “mama”,
hrana ce ne-o procuram din roadele pamantului, toate acestea si multe altele
sunt lucrarile lui D-ZEU printre noi.Pentru uniiele pot fi coincidente, pentru mine sunt
semne clare ale puterii lui Dumnezeu.
Nici nu stim cat de minunata este viata noastra si
cate intamplari miraculoase trec uneori
neobservate, nebagate in seama, din jurul nostru. Insa, indiferent cat de atei am
fi, e imposibil sa nu vezi si sa nu simti pe propria piele o schimbare a
modului de perceptie, atunci cand vezi ca o icoana plange, ca moastele pe care
le-ai atins ti-au adus linistea interioara, ca rabdarea ta nu a fost in zadar,
atunci cand lacrimi fierbinti iti brazdau obrazul.
Dar cel mai important, niciodata sa nu uitam sa
multumim pt zilele ce ne sunt date, o adevarata sansa de a ne construi palate
in ceruri pt faptele noastre.Parintele Arsenie Boca intr-un interviu dat Revistei AS
zicea asa:
“ -Dumnezeu lucreaza
in vietile noastre continuu dar noi nu bagam de seama, de cele mai multe ori,
caile si persoanele prin care Tatal face acest lucru spre binele nostru ,
intotdeauna spre bine caci El singur cunoaste fara gres trebuintele noastre.
Micile minuni adeseori trec neobservate oamenii avand tendinta sa considere ca
este meritul lor in intregime atunci cand izbandesc intr-o problema oarecare
din viata lor. Abia atunci cand mari si neasteptate lucruri se intampla, chiar
si acei mai putin inclinati sa creada in minuni dumnezeiesti vor recunoaste
natura deosebita a celor petrecute. O natura aparte, necunoscuta , uimitoare…”
La ora la care scriu acum aceasta postare, probabil
multi dintre voi, istoviti dupa o zi grea, sunteti cufundati in patul vostru
confortabil, in lumea viselor, lucru de altfel cat se poate de normal, dar pe
care nu as putea sa spun ca il imparasesc si eu acum. Se intampla uneori, in
special in ultima perioada ca ziua sa se trasforme in noapte si invers, pt ca
atunci cand tot omul se retrage in patul sau pt cateva ore de odihna, nu
acealasi lucru mi se intampla si mie, invadandu-ma in acele clipe milioane de
ganduri, griji…
Asa cum se spune, ca noaptea e sfetnic bun, in
linistea aceea cand doar greierii si cate un caine comunitar isi face simtita
prezenta prin latratul sau, ma apuc sa
fac retrospective zilei, a ultimei
perioade petrecute, cu bune si cu rele si a planurilor pt perioada imediat
urmatoare. Poate ma repet, dar sentimentul de inutilitate pe care mi-l da lipsa
unui loc de munca a devenit unul din motivele noptilor albe.
Dincolo de toate sfaturile citite pe internet, prin
reviste, in care suntem sfatuiti sa fim optimisti, sa vedem aceasta perioada ca
fiind una benefica, de odihna trupeasca si sufleteasca, o pauza in care sa
facem lucruri frumoase pe care in mod obisnuit nu am fi avut timpul sau
dispozitia necesara dupa 8-10 ore de munca, eu personal ma simt aproape de
pragul depresiei.
Dupa ce am butonat telecomanda in cautarea unui post,
unei emisiuni sau film interesant, tot internetul si blogul e cel ce ma
salveaza, ajutandu-ma sa descriu starea de acum, poate, poate, scap de ea
impartasind cu voi framantarile mele.
Nu pot sa zic ca nu fac nimic in aceasta perioada, in
acest sens, imi place foarte mult sa fiu la zi cu tot ce e nou, citesc presa,
intru pe diverse forumuri unde constat ca nu sunt singura in aceasta situatie,
vizualizez anunturile de angajare postate pe suport print sau online, trimit
CV-uri, mi se mai intampla sa merg si la interviuri, dar constat cu dezamagire
ca de multe ori angajatorii sunt in cautare de naivi, creduli si buni de munca
non-stop, fara obligatii (gen copii, sot) si dispusi sa presteze cat se poate
de mult cantitativ si calitativ doar in avantajul lor.
Uneori ma intreb in ce tara
traim si unde se va ajunge???
Poate nu am mastere si doctorate, dar unor…agenti
economici in Romania zilelor noastre (sper ca se intelege revolta si abtinerea
mea de la jigniri) li se pare absurd sa-ti pretuiesti munca si sa “ai tupeul”
de a cere drepturile tale muncite in timpul programului, timp in care profitul
lui trebuie sa fie cat mai mare, iar drepturile tale= O.
Pe de alta parte, aceste insomnii au si o parte buna,
zic eu. Daca in timpul zilei ne focusam atentia pe treburile zilnice,
gospodaresti intr-o casa, linistea noptii e un moment bun de reflectat, de
eliminat variante neroditoare pana acum, urmand ca de maine sa fim mai buni, asa cum se spune
despre suturile in fund ca reprezinta un pas inainte!
Acest lucru il fac zilnic aproape, incerc toate
posibilitatile legale si morale de a obtine un loc de munca, de a-mi gasi
drumul pe acesta piata a muncii, detin conturi pe site-urile de recrutare
online, incerc sa nu las nimic sa-mi scape, sunt receptiva la tot ce ma
inconjoara si constienta de ceea ce pot oferi eu prin prisma studiilor si
experientei anterioare, dar totusi nu pot intra “in gura lupului” cum se spune,
oferindu-mi serviciile pt un simplu multumesc sau poate nici atat.
Viitorul apropiat suna sumbru, si nu doar pt mine,
avand in vedere rata somajului + persoanele care nu se afla in evidentele AJOFM
- si acestia destul de multi, situatia
economica dezastruoasa in care traim cu totii, dar incerc sa fiu vesela si o
buna sustinatoare pt un sot iubitor ce se lupta pt binele familiei, incercand
sa nu ne lipseasca nimic…
Intre aceste 2 variante am avut de ales ieri, duminica
29-07-2012, desi as fi putut sa le imbin foarte bine pe ambele.Motivul
neprezentarii mele la referendum e legat si de sectia de votare unde eram
arondata datorita adresei vechi din buletin, dar in primul rand “senzatiei de
lehamite” dupa cele cateva saptamani care tocmai ce au trecut de la alegerile
locale in care m-am implicat trup si suflet si am ramas cu un gust amar.
Atunci am observat cate interese, fraude si sfori se
trag in spatele usilor inchise, lucruri mai putin vizibile, necunoscute
cetatenilor cu spirit civic, cu a caror voturi “baietii destepti” se joaca in
avantajul lor.
De aceea am ales, pt ca tot e weekend, o plimbare in
Parcul Monument unde oameni de toate varstele, de la nepoti de cateva luni pana
la cei incaruntiti de trecerea timpului, in nr. destul de mare, au ales sa-si
petreaca seara, plimbandu-se agale pe aleile parcului, discutand linistiti pe
banci sau la terasele pline, printre fum de mititei si muzica de toate
felurile.Fiecare cu sucul, halba de bere sau frappe in cazul meu, cauta o oaza
de relaxare, goniti fiind din case de gradele ridicate din termometru,
incarcandu-si bateriile pt o noua saptamana ce urmeaza, mai racoroasa si mai
putin stresanta sper eu, lucru pe care vi-l doresc voua, tuturor cititorilor
acestui blog.
Romania trece de ceva timp
printr-o perioada economica dificila. Nu sunt o mare specialista sa fac astfel
de analize, dar cert e ca se vede cu ochiul liber. Inca de cand deschidem
televizorul sau chiar pe internet zilele astea se desfasoara campanii,
mitinguri, la orice colt de strada, in orice bar, statii de autobus si chiar in
parc Basescu e prezent pe buzele tuturor.
Pe plan international toata
situatia incerca pe care o traversam ne afecteaza si platim scump pe toate
planurile si de aceea ma intreb un singur lucru:
OARE CE E DE FACUT?
Pana la urma cred ca Romania
s-a impartit in 2 paturi, financiar vorbind:
-cea de sus- desi traim
intr-un oras in care saracia e cuvantul de ordine, nu lipsesc de pe strazi
masinile de lux, inghesuiala in supermarket-uri, la casele de marcat;
-patura de jos a asistatilor
sociali, a celor nevoiasi, batuti de soarta ce se zbat in mizerie, frig, se
hranesc de la cantina saracilor, cersetori la intersectii, poarta cimitirelor,
gari, etc, dar si tineri cu mult potential care isi doresc sa muncesca, dar
carora nimeni nu le acorda o sansa sa-si demonstreze calitatile, categorie in
care ma include si eu.
Desi nu am decat 25 de ani,
ma bucur de o experienta in spate de 8 ani pe 2 domenii diferite : ind. usoara
– confectionera art. de imbracaminte si vanzari servicii telecomunicatii. Am mai
precizat intr-o alta postare motivul orientarii catre vanzari ce m-au ajutat sa
inteleg mai bine omul si nevoile sale si m-am bucurat enorm cand mi s-a oferit
sansa de a cunoaste si acest domeniu ce m-a schimbat sip e mine, dintr-o tanara
excesiv de timida intr-un om ce poate identifica rapid nevoile celorlalti pt
satisfacerea lor, lucrul cel mai important, motivant si care m-a ambitionat
sa-mi doresc perfectionarea mea pe zi ce trece.
Am avut sansa sa fiu team
leader pt o echipa aflata la inceput de drum in sfera telecomunicatiilor. Faptul
ca am fost apropiata de ei si m-am recunoscut in micile lor piedici m-a ajutat
sa colaborez frumos cu ei, sa le dau puterea de a merge mai departe, constienta
fiind ca nu e un capat de drum. Am avut rezultate notabile cu acestia,
demonstrandu-mi in primul rand mie faptul ca am avut curajul de a accepta
acesta provocare ce am depasit-o cu bine. Chiar si micile neclaritati ale
clientilor, dar care erau stringente, prioritare in randul lor mi-au adus
multumire sufleteasca datorita faptului ca era considerat de acestia cel mai
mare serviciu pe care il puteam face pt ei.
Acum cand privesc in urma nu
pot decat sa zambesc pt toate momentele frumoase de atunci, insa celalalt ochi
plange de teama fiecarei zile ce urmeaza. De aprox. 9 luni sunt in cutarea unui
loc de munca. Cunosc si punctul de vedere al agentilor economici ce nu gasesc
personalul potrivit sau candidatul ideal pt postul disponibil deoarece pe parcursul
activitatii ca si agent de vanzari erau selectati tineri usor dezorientati,
nesiguri pe ei, nemotivati profesional, financiar sau care nu se puteau adapta
diverselor situatii determinand angajatorul sa le cera demisia, dar din pacate
exista si categoria agentilor economici dornici de a injosi angajatul, de a-l
umili, aceia care constienti fiind de varsta inaintata a angajatului (nesansa a reangajarii lui datorita
cerintelor drastice ale pietii) sunt pur si simplu expoatati. Cine traieste in
orasul Braila sigur cunoaste aceste lucruri.
Dar mai exista si o alta
categorie, aceea a tinerilor constienti de potentialul lor, cu studii
superioare sau nu, care dezamagiti de situatia descrisa mai sus refuza sa
devina tinta ag. economici neseriosi, despre care oricum mai devreme sau mai
tarziu se afla, fie pe cont propriu, fie de la rude, vecini, cunoscuti, etc. si
de care cei in cauza se feresc, dar traiesc totusi aproape de pragul depresiei,
cu minimizarea prioritatilor pe cat posibil, fie asteptand zile mai bune, fie
alegand calea strainatatii.
In aceasta categorie ma
regasesc, motivul neaprecierii muncii mele fiind unul dintre multe altele ce
m-au impins in situatia actuala, deloc placuta. Potentialul neexploatat si
buzunarul gol devin motive de frustrare, de nopti albe, de framantari mai ales,
pt ca femeie fiind, sotie, sunt cea care gestionez “casieria familei”.
De cateva zile bune nu am mai
postat nimic pe blog. Probabil va intrebati ce s-a intamplat. Ei bine, dupa o
perioada plina de planuri si activitati am decis ca mi-ar prinde bine o
prea-meritata pauza, o evadare la tara, unde e imposibil sa nu-mi reincarc
bateriile si sa ma relaxez in mijlocul naturii, in aer liber, intr-un mediu
familiar, drag mie. Daca unii prefera un concediu la mare sau la munte eu am
ales sa petrec cateva zile in sanul familiei, undeva aproape de muntii Vrancei,
in satul Ramniceni, la 30 km de Focsani.
Am plecat joi dimineara cu
acelasi autobuz aglomerat cu care mergeam in vacante cand eram eleva, fapt ce
mi-a starnit o gramada de amintiri. 90 de minute a fost drumul pana in satul
bunicilor paterni, lucru care nu m-a deranjat, desi drumurile extreme de
proaste au ramas la fel de neingrijite pe unele portiuni, in special intre comune,
unde asfaltul lipseste cu desavarsire.
Am stat cuminte pe o canapea
din autobuz, parca plutind de bucurie ca voi lasa in urma civilizatia si orasul
si ma indrept catre un mediu rustic, in fata ochilor avand doar pamantul
galben, uscat de lipsa ploilor, lanurile de porumb,grau,floarea-soarelui,etc
lucrate de oamenii locului, ici colo cate un fir de izvoras timid, animalele de
pe langa casele taranilor nostrii ( carutele cu cai, cireada de vaci ce pasteau
linistite cate un fir de iarba, etc) , casele ingalbenite de vreme si de arsita
soarelui, pomii fructiferi ( pruni, in special) si altele specifice mediului
rural, atat de placute ochiului si sufletului.
M-am bucurat auzind in
surdina la bordul autobuzului muzica populara, postul de radio Romania
Actualitati, rubrica Cotele apelor Dunarii, dar nu pt valoarea informatiilor
trasmise ci pt senzatia aceea de nostalgie a trecutului , de copilarie in care vedeam totul cu
alti ochi, percepeam lucrurile atat de diferit…
Am ajuns intr-un tarziu la
Ramniceni , un sat micut cu 600 de suflete, de oameni muncitori si harnici, pe
o caldura caniculara. Dupa ce mi-am salutat rudele si am stat la povesti si schimburi
de impresii, din cauza vremii insuportabile, obiceiul pe acolo e ca la orele
pranzului toata lumea sa se retraga in casa pt cateva ore de somn, sanatatea
nepermitandu-le batranilor decat dimineata si seara sa trebaluiasca prin
gradina in care fiecare se gospodareste pt nevoile familiei.
Ce ma inconjura era prea
frumos si nu permitea ragaz somnului desi eram obosita, asa ca am preferat sa
pretuiesc fiecare minut petrecut acolo si am zbughit-o in livada de legume si pomi fructiferi. M-am plimbat
minute bune printre pruni si visini, randurile de porumb, ardei, vinete, rosii
si alte verdeturi imbatandu-ma de mirosul lor.
Simteam ca ma reculeg, mi-am
pus ordine in ganduri si m-am asezat pe o bancuta in curte, construita de
unchiul meu, la umbra unui agud batran, de crengile caruia ma agatam cand eram
copil.
Auzeam doar fosnetul
frunzelor in bataia vantului,piuitul puilor de gaina, zborul pasarilor cerului
si latratul lui Grivei, cainele vecinului, iar spre seara cantecul neadormit al
greierilor.Atunci am inteles cu adevarat toate starile lui Eminescu, din
poeziile sale despre natura…
Privind
in urma nu ma pot lauda cu o viata tumultoasa, pana la varsta asta avand o
viata normala, linistita, dar ca orice om
care cateodata isi analizeaza in amanunt viata intrebandu-se unde a
gresit sau unde ar modifica cate ceva daca timpul s-ar intoarce, e normal sa am
si regrete, ca oricine. Nu foarte mari, ma bucur ca am avut puterea de a nu
face compromisuri rusinoase, care sa nu ma reprezinte si in felul acesta pot
tine fruntea sus in orice moment avand mandria in primul rand, pt ca sunt
femeie de a nu fi aratata cu degetul pe strada, lucru invatat de la parintii
mei.Trecutul
constituie de cele mai multe ori obiectul regretelor, al remuscărilor: regretăm
vremurile frumoase de altădată sau ne reproşăm greşelile, moment in care am fi
putut actiona altfel si poate cursul vietii sau al situatiei de atunci ar fi
putut fi altul, alegerile făcute, deciziile luate, bune sau nu..
Daca
ar fi sa iau la puricat situatiile marcante care au condus cumva la situatia
actuala pot spune ca am cateva regrete si anume:
-As
fi dorit sa am curajul sa traiesc viata asa cum mi-am dorit eu si nu viata pe
care altii au asteptat-o de la mine. Pt ca de multe ori, in mod constient sau
nu, eu si adevarata mea personalitate nu au trait intens tot timpul, prioritari
fiind cei din jur si asteptarile lor de la mine.
-As fi vrut sa am curajul sa imi
exprim liber convingerile..Cel mai mare defect al meu,
timiditatea excesiva de care inca ma tratez si ma straduiesc sa o tin
ascunsa mi-a inchis multe usi pe care acum cu greu incerc sa le deschid.
-De aici pornesc
inca cateva regrete si anume faptul ca bunul simt aplicat in mod egal tuturor a
fost confundat cu naivitatea, lucru care mi-a daunat, faptul ca ochii mei au
varsat lacrimi amare in nopti albe de nesomn pt persoane false, acordand credit
oamenilor ce mi-au inselat asteptarile.
-Complexele
despre propria persoana referitoare la aspectul fizic care niciodata nu mi-au
permis sa fiu eu insumi, tot timpul fiind un mic “gardian” la datorie pregatit
oricand sa maschez adevatatele stari interioare.
-Compromisurile profesionale
care m-au obligat sa accept situatii anormale, de injosire si subestimare
d.p.d.v. financiar, etc.
Insa doar D-ZEU e
fara de greseala si e imposibil sa nu regretam si propriile greseli ce ne-au
daunat cumva. Daca noi am gresit, poate inevitabil, cu cuvantul, cu fapta ori
cu gandul e bine sa realizam lucrul asta si sa lasam orgoliul putin deoparte,
sa avem puterea de a ne cere iertare si sa regretam un gest, un cuvant sau o
atitudine de moment ce poate rani pe cineva drag.
Oricum, important
din toate acestea e sa privim in trecut, sa ne scoatem lectia de invatat pt
viata si sa o aplicam, evitand astfel repetarea greselilor.
Sa fim constienti
ca fiecare zi ne aduce ceva nou, ne modifică perspectiva asupra vieţii...!
Ieri poate că ne-a adus o lacrimă de tristeţe...astăzi un zâmbet ne-a dat
startul pentru o zi reusita...dar poate mâine ne va dărui un strop de noroc..!
Şi pentru că nici o zi nu seamănă cu alta, eu va doresc să zâmbiti
astăzi...mâine să va ştergeti lacrima ce ar încerca să apară, de fericire sau
necaz ...iar zilele ce urmează să va fie cuprinse de acea linişte de care cu
totii avem nevoie...!
Asa ma apuca cateodata un dor
de tara, de duca, dar mai ales de miresmele mancarurilor facute de bunica mea.Cand
ma gandesc ce minuni culinare ieseau din mainile sale, crapate, aspre de
atata munca ma apuca o nostalgie a copilariei, desi sunt casatorita de mai bine
de 6 ani, parca oricat m-as stradui nu o voi egala niciodata in bucatarie. Mancarurile
acelea aveau o aroma aparte si primele ce imi vin in minte e mamaliga
strasnica si batoasa de o taiai cu ata si branzica sarata ce o
savuram “de se bateau turcii la gura
noastra”, colorezii cu lapte (denumire populara preluata de acolo, un fel de
paste - taietei de casa cu lapte proaspat de vaca), pestele cu saramura, borsul de stevie si
multe altele.
Bucătăria de vară, asezată în prelungirea pridvorului,
era un rai de arome. Sub cerul limpede, sub calota de azur ce acoperea un ocean
de liniste, se ridicau, blând, spre coroanele nucului batran si spre bolta de vită de vie, miresme iscusite, izvorâte din oalele cu
bunatati. Nu mai zic cum mirosul de paine sau cozonac ma indemna sa intru in
curte…
Veneam obosita de la joaca, sub arsita zilei de vară, treceam pe sub bolta din fata
curtii, ea mai întâi mă auzea, apoi deschizând poarta mă vedea, mă întreba dacă
mi-e foame, răspundeam că da si mă invita la masă.
”-Unde vrei să mănânci?
Înăuntru, ori aici, afară?”
- "Aici, afară”, ziceam eu. Si-mi punea numaidecât dinainte ce avea ea mai bun , în orice caz,
preparat cu mare mestesug, după retete subtile, ce iată, cu toate aerele noastre moderne, nu le putem
dibui, nicicum egala. Fiindcă, asa cum spuneam mai înainte, oricât as cerceta prin
magazine si localuri (împinsa de o stranie căutare a gustului
pierdut, nu de lăcomie, desigur), nu mai aflu savoarea de atunci. Unde să mai întâlnesti
asemenea minune? Ce este bine sa cunosti despre mancarea sanatoasa, mai ales in zilele astea? Ma opresc aici, poate v-am facut pofta, eu plec in bucatarie,
cuprinsa fiind de dor poate imi vor iesi de acum preparatele cu gustul de
odinioara :)
Cine-si mai aduce aminte
poeziile din scoala, cand Toparceanu zicea asa intr-una din poeziile sale:
Dintr-alte
tari, de soare pline, Pe
unde-ati fost si voi straine, Veniti,
dragi pasari, inapoi -
Veniti cu bine! De frunze si de cantec-goi Plang
codrii cei lipsiti de voi.
In
zarea cea de veci albastra Nu v-a
prins dragostea sihastra? De
ce-ati lasat? Nu v-a fost dor De
tara voastra? N-ati
plans vazand cum trece-n zbor Spre
miazanoapte nor de nor?
Voi
ati cantat cu glas fierbinte Naturii
calde imnuri sfinte Ori
doine dragi, cand v-ati adus De noi
aminte! Strainilor
voi nu le-ati spus, Ca
doine ca a noastre nu-s?
Si-acum
veniti cu drag in tara! Voi
revedeti campia iara, Si
cuiburile voastre-n crang! E
vara, vara! As
vrea la suflet sa va strang Sa rad
de fericit, sa plang!
Cu voi
vin florile-n campie Si
noptile cu poezie Si
vanturi line, calde ploi Si
veselie. Voi
toate le luati cu voi Si iar
le-aduceti inapoi!
Vestitorii primaverii
Astazi mi-a cazut in mana un
manual pastrat cu grija printre alte carti vechi, de mare insemnatate
sentimentala pt mine. Rasfoindu-i paginile ingalbenite de vreme, poezia de mai
sus mi-a trezit in mine un dor nebun de duca, de salbaticie, de natura.Cand
aud acest cuvant imi las imaginatia sa lucreze vazand cu ochii mintiiiarba necosita, flori salbatice, fluturi
zburand in soare, norisori albi, ici colo cate un gandacel, tot ce a creat D-ZEU
sa ne bucure sufletul.
Nu stiu voi ce anotimp preferati, pt mine primavara care
reinvie dupa zile zgribulite si geroase e mirifica, desi acum e luna lui Cuptor si acele zile s-au dus de mult, cu racoarea lor cu tot. Acea perioada in care
mireasma pomilor infloriti e pretutindeni, totul se trasforma intr-un covor
verde si frumos si vestitorii primaverii, ghioceii, fiind primele flori ce ies
de sub omat gata sa dea startul pt renasterea naturii. Si nu numai pt natura e vremea schimbarii, dar si pt om reprezinta un nou inceput, odata cu renuntarea la garderoba de iarna, incep planurile pt un nou an, muncile agricole, dar si inima parca e mai optimista odata cu primele raze timide ale soarelui, nu-i asa?
Primesc tot mai des prin intermediul
mailul-ului diferite newsleterre despre sport, pareri, scoruri, concursuri,
etc. Se si spune ca noi, romanii, suntem cei mai priceputi pareristi de pe
margine la sport si politica.
Sunt de accord cu titlul postarii mele,
cu toate ca niciodata nu am fost pasionata de vreun sport anume si nu sunt
suporter al vreunei echipe sportive. Ii admir foarte mult pe olimpicii nostrii
care au obtinut medalii prin munca si ore de antrenament.
Personal, poate din plictiseala imitam
in fata blocului sau la iarba verde un fel de sport, lovind in acele mingii ce
se gaseau in comert sau m-am limitat in cadrul scolii generale la ora de sport
saptamanala fiind norocoasa cu un metabolism cu arderi rapide. Insa cunosc
domnisoare care, cu putina ambitie, o dieta adecvata si cateva ture de alargaturi
au ajuns la nr. de kg dorite.
Dupa varsta a doua foarte putini
practica un pic de miscare (cel putin in
Romania unde rar vezi cate o “slabuta” alergand de zor sa scape de colaceii
inestetici sau practicand abdomene sau altele ) si odata cu luarea in greutate
incep sa se gandeasca doar la alimentatia nesanatoasa, chiar prefera
infometarea in defavoarea metodelor benefice sanatatii lor, diferite pretexte, comoditatea
si alte afectiuni anuland din start aceasta varianta.
"Mens sana in corpore sano" a
ramas acolo unde a si fost gasit, in carti, si nu in realitate.Cel putin in tara noastra aceasta educatie ne lipseste cu desavarsire.
Ne place sa citim in gazete sportive, sa-i admiram din fata televizorului, sa
devenim fani ai emblemelor noastre-Gica Hagi, Nadia Comaneci, Gaby Sabo, Ilie
Nastase, Andreea Raducan si altii, neincercand pt o zi sa adoptam o altfel de viata,devenim tinta pastilelor de
slabit cumparate pe internet, facem orice altceva datorita, in primul rand, cred,
lipsei de vointa.
Sunt total de acord ca orice sport de
performanta necesita si o sustinere financiara, insa pana acolo e drum lung si
putini ajung la acel nivel. Cunosc tineri talentati care se zbat in saracie
incercand sa gaseasca sponsori, ca cineva, oferindu-le o mana de ajutor sa
demonstreze ca si ei pot ajunge in varf cu incurajari si sustinere. E trist ce
se intampla in acest caz, mai ales atunci
cand un talent ramane neexploatat, atunci se nasc cele mai mari frustrari. Insa,
asa cum spuneam intr-o alta postare, trebuie sa vedem partea plina a paharului
si sa ne descurcam cu mijloace proprii.